...am trecut în revistă laureaţii Premiului Nobel pentru Literatură ai deceniului 2010-2020, iată-i citiţi à haut voix la Cartea la pachet (cu câteva excepţii; grăitoare şi ele, absenţele!):
* * * * * * * *
Răsadniţă inepuizabilă de mari scriitori, America Latină apare drept Pământul Făgăduit al prozei contemporane, îndeosebi de la descoperirea „realismului magic” încoace. (Cele doar trei (sic!) Premii Nobel cu care a fost răsplătită Lumea Nouă a romanului sunt categoric insuficiente, dacă ne gândim că au rămas pe din afară Jorge Amado, Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares, Julio Cortazar, Alejo Carpentier, Ernesto Sabato ş.a.) Peruanul Mario Vargas Llosa, în-Nobel-at la rându-i în 2010, după ce nu atât scriitorul era în căutare de notorietate, cât Academia Suedeză avea nevoie de un laureat de marcă, se numără printre „magicienii” acesteia – ar fi suficient să-i citiţi Povestaşul, Humanitas, 2010, spre a vă convinge să vă abonaţi la întreaga-i serie de autor.
Redactat în două registre, unul pedestru-realist, şi altul fabulos, romanul spune povestea indienilor machiguengas, văzuţi din afară (de narator, de Mascarita, de soţii Schneil ş.a.m.d.), pe de-o parte, şi la persoana întâi singular, cu gura unui „povestaş machiguenga”, pe de-alta. Mai exact, viziunea din afară slujeşte drept cadru în care se desfăşoară, în toată splendoarea, povestea vorbei: „Înainte, toţi au fost bărbaţi. S-au născut vorbind, sau, mai bine zis, din vorbit. Cuvântul a existat înainte de ei. Apoi, ceea ce spunea cuvântul. Bărbatul spunea, iar ceea ce spunea apărea. Asta era înainte. Acum, povestaşul povesteşte, atâta doar…” Şi iată aşa, din gura vorbitorului se naşte lumea, şi tot el este cel care o popularizează, pe spaţii tot mai întinse, de bouche à l’oreille, după principiul: „Am mâncat, am băut şi am stat de vorbă mai multe răsărituri de lună. Nu voiau să mă mai lase să plec”. Sigur, văzuţi din afară, „povestaşul sau povestaşii trebuie să fie un fel de poştaşi ai comunităţii. Personaje care mergeau de la un cătun la altul, povestind unora ce făceau alţii (…). Însuşi numele îi definea (…). Gura lor era liantul acestei societăţi pe care lupta pentru supravieţuire o obligase să se fărâmiţeze şi să se risipească în cele patru zări”. Pe când indienii machiguengas, aşa izolaţi de lume şi unii de alţii cum sunt, au această intuiţie fundamentală: „Ce urâtă trebuie să fie viaţa ălora care n-au, ca noi, oameni care să vorbească. Dacă vorbeşti, e ca şi când ce s-a întâmplat se petrece de mai multe ori”. Petrecere frumoasă, dragi ascultători!
* * * * * * * *
2011. Tomas Tranströmer (15 aprilie 1931 – 26 martie 2015), Suedia.
* * * * * * * *
2012. Mo Yan (n. 17 februarie 1955), China.
* * * * * * * *
Nemaipomenită, capacitatea prozatoarei canadiene Alice Munro (Premiul Nobel, 2013) de a depăna ghemul naraţiunii astfel încât nici o linie de subiect să nu fie previzibilă, şi totuşi odată ajuns la finalul povestirii să ai certitudinea că doar aşa se putea desfăşura acţiunea.
Considerată de USA Today „opera de căpătâi a unuia dintre cei mai sagace cercetători ai sufletului omenesc”, Fugara, Litera, 2014, conţine opt povestiri, dintre care trei sunt oarecum legate prin prezenţa aceluiaşi personaj, Juliet, toate gravitând în jurul dragostei. Nu sunt totuşi ceea ce s-ar numi Love story, ci mai curând nişte introspecţii ale sufletului feminin, de la vârsta pubertăţii la senectute. Şi chiar dacă „nici citatele, nici vreun sumar nu pot da seama de calităţile ei” (The New York Times Review of Books), voi face trimitere la câteva secvenţe marcante, spre a-i ilustra măiestria. Iată bunăoară cum Juliet, tânăra mamă, face ca apropierea dintre fiică-sa şi maică-sa să se întâmple la modul cel mai firesc cu putinţă: „Apoi, după ce a fost pregătită apa şi bunica urcată în cadă, Penelope a decis că baia trebuia să fie şi pentru ea. Juliet a dezbrăcat-o, şi astfel copila şi bătrâna s-au îmbăiat împreună” (Curând). Într-un alt text, Pasiune, dna Travers îi vorbeşte posibilei logodnice a fiului său, definindu-se în raport cu… Anna Karenina: „Nu ştiu de câte ori am citit-o, dar ştiu că mai întâi m-am identificat cu Kitty, şi apoi cu Anna – ah, oribil a fost! Cu Anna, şi-acum, ştii, ultima dată, m-am trezit că eram trup şi suflet alături de Dolly”. Nu voi uita însă cât pururi finalul povestirii Greşeli, în care după ce află tot adevărul despre naşterea (şi nu înfierea!) sa, „Lauren şi-a smuls cu furie scaii de pe pijama. Şi nici nu i-a desprins bine, că s-a trezit cu ei atârnându-i de degete. A încercat să şi-i scuture cu cealaltă mână, dar a reuşit să şi-i treacă doar, cât ai clipi, şi pe celelalte degete”. Toate cele opt texte conţin asemenea detalii, având o puternică încărcătură emoţională.
Câtă dreptate are cronicarul de la Publishers Weekly: „N-ai niciodată de unde să ştii cum va sfârşi o povestire de Munro, ci doar că vei rămâne marcat de finalul ei”. Marcă înregistrată A.M.
* * * * * * * *
Rarisimă, capacitatea unui scriitor de a lăsa să vorbească tăcerea! Patrick Modiano, laureatul francez al Premiului Nobel pentru Literatură 2014, o face într-un roman abia depăşind o sută de pagini, Câinele-fantomă, Ed. Art, 2015, iar „scriitura sa la persoana întâi este laconică, vorbeşte printre rânduri, se exprimă prin tăceri” (El Pais).
„Se pare că memoria noastră cunoaşte, uneori, un procedeu similar al pozelor Polaroid. Timp de treizeci de ani, nu m-am gândit deloc la Jansen (…) El a părăsit Franţa în iulie 1964, iar eu scriu aceste rânduri în aprilie 1992”, acesta-i punctul de plecare al naraţiunii, una săracă în evenimente, dar infinit de nuanţată. De precizat că Jansen e un fotograf renumit, discipol al lui Robert Capa, şi că „e de ajuns să mă uit peste una dintre fotografiile sale pentru a găsi calitatea aceea pe care o avea în arta şi-n viaţa lui: a păstra tăcerea”. Ajungând să creadă că „un fotograf nu e nimic, că trebuie să se piardă în fundal şi să devină invizibil pentru a capta lumina naturală”, simpla lui prezenţă printre semeni face ca acest regim al discreţiei absolute să se proiecteze asupra lumii înconjurătoare: „…privea lucrurile şi oamenii de la depărtare şi ele nu reprezentau pentru el decât vagi puncte de reper şi siluete imprecise. Şi, fenomen de reciprocitate, de îndată ce venea în contact cu ele, aceste fiinţe şi obiecte îşi pierdeau consistenţa”. Să-l fi marcat într-atât cei doi ani pe care „şi-i petrece în Parisul aflat sub Ocupaţie”? sau perioada când e „internat ca evreu în lagărul din Drancy”?! Naratorul e ultimul chemat a răspunde la asemenea întrebări, şi primul a şi le asuma: „La urma urmei, noi scriem cuvinte, pe când el căuta tăcerea. O fotografie poate să exprime tăcerea. Dar cuvintele?”
Dintre marii poeţi, poate doar Paul Celan – şi el locuitor al Parisului fantomatic al anilor postbelici – a reuşit să dea glas tăcerii; mira-m-aş să nu-i fi frecventat, Patrick Modiano, poezia!
* * * * * * * *
Distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură, în chiar anul aniversării a 70-a de la Victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei, „pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinţei şi curajului în epoca noastră”, scriitoarea din Belarus Svetlana Aleksievici este, înainte de toate, o conştiinţă – atât în operele sale, cât şi în luările de atitudine publice.
Tipărit în zorii perestroikăi într-un tiraj incredibil de 2 milioane de exemplare, volumul Războiul nu are chip de femeie m-a bulversat la prima lectură; recitit după vreo trei decenii, în ediţia de la Litera, 2016, mi se pare la fel de percutant. „Mi-am purtat şi eu propriul meu război, se mărturiseşte scriitoarea. Am parcurs un drum lung împreună cu eroinele mele. Ca şi ele, multă vreme n-am crezut că Victoria noastră are două feţe – una minunată, alta cumplită, numai cicatrice, insuportabil de privit…”
Nu voi scoate în evidenţă, citând-o, nici o istorie din cele câteva mii relatate de-a lungul celor cca 400 de pagini – fiecare merită reţinută, fie şi pe motiv că-n spatele ei stă un suflet de femeie. Voi relua însă această subtilă observaţie, prin prisma căreia altfel se arată lucrurile, ceva mai umanizate: „Aş spune chiar că războiul «femeilor» e mai înspăimântător decât cel «al bărbaţilor». Bărbaţii se ascund în spatele istoriei, al faptelor, războiul îi fascinează ca acţiune şi confruntare de idei, în timp ce femeile sunt copleşite de emoţii. Şi încă un lucru – bărbaţii sunt pregătiţi încă din copilărie pentru eventualitatea ca, într-o zi, să trebuiască să tragă. Pe femei nimeni nu le învaţă aşa ceva… ele n-au avut niciodată de gând să facă asta… Indiferent despre ce ar vorbi, (…) în centrul atenţiei e întotdeauna faptul că războiul e insuportabil şi că nu vor să moară. Şi încă mai insuportabil şi mai puţin dorit e să omoare, pentru că femeia dă viaţă”. Venind dintr-o lungă tradiţie („Toată literatura rusă despre asta vorbeşte”), Svetlana Aleksievici dă glas suferinţei; or, „suferinţa e forma superioară a informaţiei, care are legătură cu secretul, cu miezul tainic al vieţii”.
* * * * * * * *
2016. Bob Dylan (n. 24 mai 1941), Statele Unite ale Americii.
* * * * * * * *
La 10 ani de la capodopera Să nu mă părăseşti, Kazuo Ishiguro revine în forţă cu un nou roman, Uriaşul îngropat, Polirom, 2015, iar presa nu ezite să-l catalogheze drept „cel mai ambiţios dintre titlurile publicate” de autorul britanic de origine niponă (n. 1954, la Nagasaki).
Dacă în scrierea precedentă Ishiguro îşi imagina o Mare Britanie viitoare, în care clonele servesc drept donatori de organe, acum autorul se întoarce în vremurile mitice ale Cavalerilor Mesei Rotunde, când războiului dintre britoni şi saxoni i s-a pus capăt, iar o ceaţă învăluitoare (respiraţia dragoanei Querig) îi lipseşte pe oameni de amintiri. Nu toţi însă sunt dispuşi să uite, astfel că un războinic saxon, Wistan, se aventurează pe pământurile britonilor, ca să ucidă bestia, şi astfel să-şi răzbune neamul, chiar dacă e conştient că „cine ştie ce vrăjmăşii vechi se vor trezi acum în toată ţara”. Nu mică îi va fi mirarea să constate că protectorul dragoanei Querig e chiar Sir Gawain, nepotul regelui Arthur (cel care ordonase cândva masacrarea femeilor & copiilor saxoni, spre a-i forţa pe aceştia să încheie pacea!), pe care-l înfruntă în cele din urmă cu sabia în mână, nu înainte de a dezbate îndelung problema vinei şi a „răului făcut în numele binelui”.
Or, dezgroparea adevărului, odată cu revenirea memoriei, riscă să arunce în aer viaţa paşnică a celor două comunităţi: „Uriaşul, odată bine îngropat, se mişcă acum. Şi curând se va trezi (…) Pentru britonii dumitale o să fie ca şi cum s-ar rostogoli către voi o minge de foc”. Nu mai puţin „asasină” poate fi memoria şi pentru cei doi bătrâni, Axl & Beatrice, porniţi să-şi găsească fiul plecat mulţi ani în urmă de acasă – întreaga tramă a romanului pare să fie rezumată în această rugăminte a lui Axl: „…promite-mi măcar un lucru, promite-mi că n-o să uiţi ce simţi în inima ta în clipa asta. Căci la ce bun să revină amintirea din ceaţă dacă e doar ca să ne îndepărteze unul de altul?” Nu voi dezvălui deznodământul, vă las să-l ghiciţi din ultimele replici ale personajelor:
– Rămas-bun atunci, Axl.
– Rămas-bun, singura mea iubire adevărată.”
* * * * * * * *
Atunci când publica, în îndepărtatul 1993, Călătoria oamenilor Cărţii, Polirom, 2018, după un debut cu o plachetă de versuri, în 1989, poloneza Olga Tokarczuk (n. 1962) îşi făcea intrarea într-o literatură ce dăduse deja câţiva laureaţi Nobel, cărora li se va alătura la scurt timp, în 1996, Wisława Szymborska – şi-ar fi putut închipui oare că anume ea va readuce prestigiosul premiu al Academiei Suedeze în Polonia, în 2019 (pentru anul 2018)?!
Un roman picaresc, ce bate spre parabolă, de 200 de pa-gini, având 21 de capitole, cu patru personaje în căutarea Cărţii „în stare să schimbe istoria” acţionând pe vremea domniei Regelui-Soare: „Marchizul considera că un mod de cunoaştere a semnificaţiei îl reprezintă Magia şi iniţierea. Era pe aproape. Veronica credea că semnificaţiile care conferă rost tuturor lucrurilor sunt Dragostea şi Visele. Nici ea nu era departe. Gauche credea în Cuvânt, pe care niciodată nu izbutise să-l rostească, şi nici el nu era departe. De Berle intuia însă că semnificaţia se află în însăşi esenţa lucrurilor, (…) şi el era pe aproape”. Pe drum, li se alătură John Burling, care se îndreaptă spre Toulouse după elevul său, iar cei cinci sunt martorii unui adevărat exod al hughenoţilor francezi pe care revocarea Edictului din Nantes îi forţează să se refugieze în Ţările de Jos, mult mai tolerante în materie de credinţă. Într-o bună zi, Marchizul „îi povesti englezului despre Carte, iar vorbind despre carte se înfăţişa pe sine. Burling trăi atunci un fel de şoc”, căci, ca „raţionalist, adept al lui Descartes şi susţinător al raţiunii”, nu înţelege un astfel de „om care-şi sacrifică întreaga carieră şi banii, riscându-şi viaţa, pentru a dobândi ceva atât de ireal cum era Cartea”. Şi totuşi, puţin a lipsit să nu li se alăture „oamenilor Cărţii”, care-şi continuă călătoria în trei – între timp, De Berle s-a întors la Paris –, iar de-aici încolo pierderile se ţin lanţ: Veronica se stinge prima, apoi însuşi Marchizul ajuns „într-un spaţiu uriaş, întins (…) ca o carte deschisă”, „el însuşi fiind o literă micuţă, care alcătuia un cuvânt, apoi o propoziţie şi în cele din urmă un paragraf”. Şi ca pentru a se adeveri că „ultimii vor fi primii”, cel care găseşte Cartea este mutul Gauche, luat la drum pe post de slugă, şi care, după ce-şi „plimbă degetul pe şirurile de litere, fără să se întâmple ni-mic”, la un moment dat capătă darul vorbirii:
„– Gauche – îi spuse în grădină câinelui său. – Sunt Gauche.”
La fel şi Olga Tokarczuk care, în 1993, abia îşi începea călătoria în marea literatură, iar în decembrie 2019 va ajunge să-şi rostească discursul de laureată Nobel.
* * * * * * * *
Literatura care i-a dat lumii pe Rainer Maria Rilke, Robert Musil, Thomas Bernhard (lista rămâne deschisă…) a ajuns, prin Peter Handke (n. 1942), abia la cel de-al doilea Premiu Nobel pentru Literatură (2019; după cel al Elfriedei Jelinek, din 2004). Dramaturg, romancier, eseist, poet şi scenarist, Handke îşi face o intrare spectaculoasă în lumea literelor, ca peste ani Gabriel Josipovici să-l considere „cel mai important scriitor de limbă germană de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Paul Celan şi Thomas Bernhard, un scriitor care te poate aduce în pragul nebuniei”.
Nu ştiu dacă-i vorba chiar de „nebunie” în romanul Femeia stângace, Art, 2021, cert e că naraţiunea izbeşte prin acel aer de stranietate ce te pune în gardă de la primele pagini (gândul mă duce la Străinul lui Camus, şi el un roman al imposibilei comunicări între oameni) – suficient ca protagonistul, întors dintr-o deplasare în Finlanda, să rostească: „Acolo, în nord, (…) am avut sentimentul că ne aparţinem unul altuia”, că ora despărţirii, aparent fără nici un motiv, a şi sunat: „Femeia: «Am avut brusc o viziune (…) că vei pleca de la mine, că mă vei lăsa singură. Da, asta este: Du-te, Bruno. Lasă-mă singură». După un timp, Bruno dădu de mai multe ori aprobator din cap, (…) şi întrebă: «Pentru totdeauna?» Femeia: «Nu ştiu. Ştiu doar atât, că vei pleca şi mă vei lăsa singură». Amândoi tăcură.” Să nu vă aşteptaţi ca misterul acestei despărţiri să se rezolve pe durata celor 120 de pagini, dar poate că această înlănţuire de fraze pe care femeia rămasă singură le bate la maşina de scris (e vorba de o traducere din franceză, la care s-a angajat, fără a se mai preciza din ce autor) constituie un soi de lanţ ADN al cărţii: „Bărbatul la care visez este acela care iubeşte în mine femeia care nu mai e dependentă de el.” „Şi ce veţi iubi dumneavoastră la el?” „Acest fel de dragoste”. Oarecum paralel, mai spre sfârşitul naraţiunii, „femeia îi spuse lui Bruno: «Aşadar, mai trăieşti?» Bruno răspunse, aproape vesel: «Şi eu mă mir, brusc, în câte o după-amiază că mai exist. Ieri am observat că am încetat să număr zilele de când, iată, sunt fără tine». Râse.” Altminteri, toţi protagoniştii – copilul, Francisca, editorul, actorul, vânzătoarea ş.a. – dau senzaţia că nu atât comunică ei înde ei, cât trec unii prin alţii, ceea ce-l face pe cronicarul de la The Guardian să constate: „Personajele lui Handke se străduiesc să vorbească, dar lupta cu propriile cuvinte le face şi mai mute; e ca şi cum au devenit parte dintr-o lume post-Holocaust în care totul trebuie reconstruit de la zero, chiar şi limbajul”.
Eu unul n-am să uit degrabă micul roman „fără poveste” al austriacului nobeliard – şi mai cu seamă întorsătura de frază: „Sunt atât de singur, încât seara, înainte să adorm, adesea nu am pe nimeni la care să mă gândesc, pur şi simplu pentru că peste zi n-am fost împreună cu nimeni. Şi cum să scrii când n-ai la cine să te gândeşti?” (subl. mea)
* * * * * * * *
Nu mă aventurez să ghicesc numele care va fi rostit mâine, joi 6 octombrie – suficient că am dat în bară în 2020, cu americana Louise Glück (n. 22 aprilie 1943), şi în 2021, cu britanicul originar din Tanzanial Abdulrazak Gurnah (20 decembrie 1948) –; m-aş bucura nespus să se încheie în -escu!