Pe 30 octombrie curent se împlinesc 150 de ani de la naşterea lui Paul Valéry (1871 – 1945), poet, eseist, gânditor ş.a.; bref – o conştiinţă a epocii sale. Păstrând proporţiile, autorul francez poate fi pus, dacă nu alături, cel puţin în descendenţa marilor umanişti ai Renaşterii, cu care împărtăşeşte aceeaşi sete de absolut, spre care cunoaşterea – c-o fi poetică sau ştiinţifică – îşi taie pârtie.
I-am citit poezia, cu pasiune de neofit, în tinereţe, întrebându-mă ce ascunde de fapt fraza lui Valéry: „Versurile mele au sensul ce li se acordă”; mai târziu am pus mâna pe O seară cu Domnul Teste, de care nu m-am despărţit vreme îndelungată; mai încoace, am petrecut ore pline de miez în compania eseistului cu acelaşi nume, autor al volumului Criza spiritului şi alte eseuri. Dar ce surpriză imensă mă aştepta când mă apucasem să tălmăcesc ditamai cărţoiul istoricului Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din Antichitate până în zilele noastre, iar în Capitolul 29. Era dictaturilor, avea să dau peste acest text (îl citez in extenso, căci merită toată atenţia):
VALERY (1871 – 1945): „EXISTĂ CEVA DE ARTIST ÎN DICTATOR”
Paul Valéry este în culmea celebrităţii sale atunci când scrie „Notă asupra ideii de dictatură”, text ce va servi imediat ca prefaţă la cartea lui Antonio Ferro, Salazar. Portugalia şi conducătorul său (Paris, 1934). Apărându-se că nu ştie nimic „sau aproape nimic despre politica practică”, Valéry îşi expune opiniile cu prudenţă şi cu obişnuita-i precizie. El nu intră în detaliile conduitei lui Salazar, ale cărui „idei expuse în această carte” i se par „perfect înţelepte”. Poetul se limitează „să încerce a concepe în faţa cititorilor starea incipientă a unei dictaturi”. El ajunge într-o societate pe care „persoanele, interesele private, sectele, partidele minează, o dizolvă fiecare conform necesităţilor şi mijloacelor lor, ordonanţa şi substanţa statului”. Atunci când această stare de disoluţie şi „circumstanţele generale sunt într-atât de neliniştitoare pentru a afecta în mod sensibil vieţile private”, când „incertitudinea şi frica de necunoscut” şi „absenţa unei idei a zilei de mâine, unică şi cât se poate de precisă” se produc, „toată lumea se gândeşte la DICTATURĂ, conştient sau nu; fiecare se simte în sufletul său un dictator pe punctul de a se naşte”. Valéry vede proiectul unei dictaturi ţâşnind spontan faţă cu dezordinea socială şi cu confuzia instituţiilor. El îşi exprimă această opinie sub numeroase forme, dar mereu imprimându-i ideea de necesitate, de soluţie extremă.
„Imaginea unei DICTATURI constituie răspunsul inevitabil (instinctiv) al spiritului când nu mai recunoaşte în felul în care evoluează lucrurile, autoritatea, continuitatea, unitatea, are sunt mărcile voinţei asumate şi imperiul cunoaşterii asumate” (L’idée de dictature). Prezenţa unui dictator se impune atunci când este vorba de ordinea politică şi când trebuie să remedieze dezordinea „cât mai repede, pe calea cea mai scurtă şi cu orice preţ. Singur, un Eu se poate angaja în acest proiect”. Alături de ideea de dictatură, ia formă ideea de dictator ca cea a unui singur om, „deoarece doar într-un singur cap corespondenţa netă de precepte, noţiuni, reacţii şi decizii este de conceput, se poate organiza şi tinde să impună lucrurilor condiţii şi aranjamente inteligibile”. Această imagine a dictatorului nu poate, aşadar, decât să fie pozitivă şi constructivă, deoarece deîndată ce „ideea dictatorială se conturează” şi „dictatura este instaurată, şi dacă puterea de gândire este, în cazul dictatorului, la înălţimea puterii sale politice, spiritul, dublu suveran, tinde să ridice la cel mai înalt nivel inteligibilitatea sistemului social pe care este în stare să-l modifice”.
Această exigenţă a ordinii, a „inteligibilităţii sistemului social” poate fi satisfăcută de spiritul – „luminat”, am zice – unui dictator, căruia Valéry pare a fi dispus să-i acorde încrederea sa. Un atare om ar fi capabil „să urmărească un anume «ideal» (de ordine, justiţie, putere sau prosperitate) şi să facă din societatea umană un fel de operă în care s-ar recunoaşte”. Valéry nu exclude în cazul dat opera socială ca pe un fel de operă de artă, drept rezultatul dorit de un spirit superior. „Există ceva de artist în dictator şi ceva ce ţine de estetică în concepţiile sale. Trebuie aşadar ca el să-şi şlefuiască şi să-şi lucreze materialul său uman, făcându-l disponibil în scopurile sale.” Încrederea faţă de un dictator ideal astfel zugrăvit îl îndeamnă pe autor la apologia acestui individ, care „se erijează în conştiinţă superioară”, „subordonând „voinţei sale cugetate şi ordonate spre un scop anume” libertăţile indivizilor. „Prin aceasta, spiritul (politic), care se opune în toate cazurile omului, căruia îi contestă libertatea, complexitatea şi variabilitatea, atinge, sub un regim dictatorial, plenitudinea dezvoltării sale”.
Este remarcabilul faptul că dictatura se dovedeşte a fi în prezent contagioasă, cum fusese altădată libertatea
(…) Pe de o parte, Valéry îşi manifestă admiraţia cu un fel de lirism: „Într-adevăr, trebuie să fie o bucurie extraordinară (…) să însoţeşti puterea cu gândirea, determinând un popor să execute ceea ce a fost conceput în capul unui singur om; şi adeseori să modifici de unul singur, şi pentru lungă durată, caracterul unei naţiuni (…)”. Pe de-altă parte, se arată resemnat la ideea de pierdere a anumitor libertăţi, consolându-se cu contemplarea „fericirii, ordinii, viitorului, puterii, prestigiului corpului naţional”, de la care dictatorul şi-a primit funcţia. (…) Nu-i mai puţin adevărat că, în faţa succesului dictaturii – în câţiva ani, şapte monarhii au fost înlocuite cu acest regim – „este remarcabilul faptul că dictatura se dovedeşte a fi în prezent contagioasă, cum fusese altădată libertatea”.
* * * * * * * *
Mă opresc aici, pentru a arunca o privire rapidă pe harta politică a lumii din imediata noastră vecinătate: Belarus, Rusia ş.a. Cum ar fi tratat astăzi gânditorul Paul Valéry L’idée de dictature? Căci dacă „versurile [sale] au sensul ce li se acordă”, opiniile politice sunt luate à la lettre (la fel cum, la noi, publicistica lui Mihai Eminescu – pentru unii model absolut de gândire politică). Închei prin a-l cita pe Ştefan Aug. Doinaş, traducătorul operei poetice şi îngrijitor al unui amplu volum de scrieri, Editura Univers, 1989:
„Tentativa lui Valéry – despre care Bergson spunea că «trebuia făcută» – reprezintă o manifestare a spiritului cartezian. Meritul ei e acela de a fi introdus în domeniul artelor, al poeziei în special, rigoarea şi precizia analizei ştiinţifice, relevând latura de disciplină intelectuală a unor acte complexe, ce păreau multora obscure, delimitând astfel rolul şi partea de răspândire a gândirii lirice în procesul creaţiei artistice. (…) Paul Valéry a năzuit să restituie scriitorului un ethos propriu, ca limpede conştiinţă a laboratorului propriu”.
…se spune că primul cuvânt rostit de micuţul Paul Valéry a fost: „Clef” – o cheie sol la biografia unui mare intelectual.