Aceste amintiri ar fi trebuit să rămână în memorie, în cel mai bun caz în arhiva personală, printre hârţoagele numai bune să „dea o pâine” istoricilor literari de mâine, dacă o întâmplare – a doua (ba bine că a treia!) din şirul evenimentelor tragice – nu ar fi hotărât altfel. Cu îngăduinţa Dvs., le voi depăna rând pe rând.
Plecam cu Peugeot-ul lui Gheorghe Erizanu, directorul editurii Cartier, în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2009, pe o ceaţă s-o tai cu cuţitul, la Suceava, unde urma să ne vedem cu echipa noastră de traducătoare. La ieşirea din oraş, nu am observat drumul ce ducea spre Condriţa, astfel că am mai înaintat câţiva kilometri spre Hânceşti. La un moment dat, am văzut câteva maşini ale poliţiei rutiere şi un automobil făcut praf în mijlocul şoselei. Atunci am făcut stânga-mprejur şi, după ceva dibuiri, ne-am căutat de drum – eram aşteptaţi!... Se luminase de ziuă când, trecuţi de Iaşi, am aflat de la radio despre accidentul care avea să-l coste viaţa pe Grigore Vieru.
Câteva zile mai târziu, priveam la TVM – şi nu-mi venea să-mi cred ochilor! – funeraliile naţionale ale poetului, când de-odată „delicatul” sunet al sirenei poliţieneşti (care te scoală şi din morţi!) m-a făcut să-mi arunc ochii pe geam. La doar câţiva metri de gunoiştea ce deserveşte mai multe curţi pe str. Kiev, împrejmuit cu benzi fosforescente, zăcea un boschetar, iar nişte oameni în uniforme sub comanda unui „optimist în civil” efectuau nişte măsurări. Până la urmă s-a găsit un suflet creştin care să aprindă un muc de lumânare la căpătâiul mortului, după ce că ancheta la faţa locului părea să nu mai ia sfârşit. Din câte am înţeles, lucrurile trenau deoarece nu s-au aflat nici un fel de documente asupra defunctului, iar ceilalţi boschetari care ar fi putut să-l recunoască pur şi simplu se zburătăcise, care şi încotro. La TVM tocmai transmiteau mitingul de doliu de la Cimitirul Central, când l-au ridicat pe neica-nimeni – literalmente! – de lângă gunoişte.
Toate aceste fapte ar fi rămas o simplă amintire dacă a treia zi, stând la masa de scris de lângă geamul ce dă spre gunoişte, nu aş fi auzit – ca prin ceaţă! – un bocet, pe câteva voci. Erau trei femei de la ţară (se vedea după îmbrăcăminte) care aşternuse nişte „poduri” pe locul unde zăcuse trupul neînsufleţit – se mai vedea conturul de cretă, chit că zloata îl mai şterse pe ici-colo – şi acum îşi boceau mortul. Apoi împărţiră creştineşte careva pomeni unor trecători şi duse au fost. A noua zi n-am apucat să le aud, dar întorcându-mă din oraş am văzut pe locul acela nişte lumânări şi un „pom” cu turte & bomboane. Atât.
Puse cap la cap, întâmplările acelor zile m-au răscolit într-atât, încât nu mi-am mai aflat liniştea câteva luni, la capătul cărora am scris un poem. Iată-l:
Plecam cu Peugeot-ul lui Gheorghe Erizanu, directorul editurii Cartier, în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2009, pe o ceaţă s-o tai cu cuţitul, la Suceava, unde urma să ne vedem cu echipa noastră de traducătoare. La ieşirea din oraş, nu am observat drumul ce ducea spre Condriţa, astfel că am mai înaintat câţiva kilometri spre Hânceşti. La un moment dat, am văzut câteva maşini ale poliţiei rutiere şi un automobil făcut praf în mijlocul şoselei. Atunci am făcut stânga-mprejur şi, după ceva dibuiri, ne-am căutat de drum – eram aşteptaţi!... Se luminase de ziuă când, trecuţi de Iaşi, am aflat de la radio despre accidentul care avea să-l coste viaţa pe Grigore Vieru.
Câteva zile mai târziu, priveam la TVM – şi nu-mi venea să-mi cred ochilor! – funeraliile naţionale ale poetului, când de-odată „delicatul” sunet al sirenei poliţieneşti (care te scoală şi din morţi!) m-a făcut să-mi arunc ochii pe geam. La doar câţiva metri de gunoiştea ce deserveşte mai multe curţi pe str. Kiev, împrejmuit cu benzi fosforescente, zăcea un boschetar, iar nişte oameni în uniforme sub comanda unui „optimist în civil” efectuau nişte măsurări. Până la urmă s-a găsit un suflet creştin care să aprindă un muc de lumânare la căpătâiul mortului, după ce că ancheta la faţa locului părea să nu mai ia sfârşit. Din câte am înţeles, lucrurile trenau deoarece nu s-au aflat nici un fel de documente asupra defunctului, iar ceilalţi boschetari care ar fi putut să-l recunoască pur şi simplu se zburătăcise, care şi încotro. La TVM tocmai transmiteau mitingul de doliu de la Cimitirul Central, când l-au ridicat pe neica-nimeni – literalmente! – de lângă gunoişte.
Toate aceste fapte ar fi rămas o simplă amintire dacă a treia zi, stând la masa de scris de lângă geamul ce dă spre gunoişte, nu aş fi auzit – ca prin ceaţă! – un bocet, pe câteva voci. Erau trei femei de la ţară (se vedea după îmbrăcăminte) care aşternuse nişte „poduri” pe locul unde zăcuse trupul neînsufleţit – se mai vedea conturul de cretă, chit că zloata îl mai şterse pe ici-colo – şi acum îşi boceau mortul. Apoi împărţiră creştineşte careva pomeni unor trecători şi duse au fost. A noua zi n-am apucat să le aud, dar întorcându-mă din oraş am văzut pe locul acela nişte lumânări şi un „pom” cu turte & bomboane. Atât.
Puse cap la cap, întâmplările acelor zile m-au răscolit într-atât, încât nu mi-am mai aflat liniştea câteva luni, la capătul cărora am scris un poem. Iată-l:
(po)em cu vedere de stînga
arhitectul oraşului tre’ să fi fost, cum s-ar spune, „pe linie”, de vreme ce geamul dinspre răsărit dă spre o grădiniţă
de copii şi cel dinspre apus spre gunoişte. numai că nu mi-s nici eu de colea: mi-am pus masa de lucru
ca pe-o şa de dîrvală pe greabănul meridianului, astfel încît am în faţă, cînd scriu, polul nord,
grădiniţa pe dreapta şi-n stînga gunoiştea. lumea s-a reaşezat, dacă nu ca într-o viziune mai dreaptă asupra
lumii, cel puţin ca-ntr-o vedere de stînga a unei, de trei ori nedrepte, lumi. pas de-o mai pune în pagină!
(ani de-a rîndu-am pus foaia A-4 de-a latu-n maşina de scris, să nu-i frîng nici tu gîtul retoricii nici tu picioarele versului –
poezia, cînd s-a întămplat peste noapte, a mas cu genunchii la gură.)
c-o veni – ca-n povestea ţiganului care, trezit de bătăile-n uşă, cu noaptea-n cap: „cine-i?”
„moartea!”,-şi scuipă în sîn: „bată-te să te bată, credeam că-i meliţia...” – şi-l va avea pe
vino-ncoa. închizi ochii şi vezi: ziua albă cît ai căptuşi un sicriu pe din interior şi-ar rămîne de-o palmă
la iveală pe sticlă se-arată – în transmisiune directă de la-nmormîntarea
lui grigore vieru/ în cadrul ferestrei – cernită. natura, de moartă ce-i, este luată-n chenar:
pe cîmp negru partiţionat în benzi fosforescente, zvîrlit pe asfalt
zace fără suflare şi – ceea ce este mai grav – fără acte;
poliţiştii îl scriu împrejur, ca pe-o literă necunoscută, cu creta, cît încă e cald
şi nu l-a-nţepenit rigor mortis. legistul arată cu degetul mare-n jos: „Macte!”
în sos propriu – amestec de borş de tărîţe şi moare –, ’necat ca ţiganul la mal
dînd afară pe toate trei borţi ce-a băgat pe pustia de gură,
i-au sărit dintr-odată capacele ca unui borcan cu ghiveci. este genul oral
ce se – fie iertat, că nu ştie ce face! – exprimă printr-o-njurătură
(ХУЙ), lăsată pe garduri, pereţi, în cabinele de toaletă, pe toate văzute şi ne-, ca un autograf.
nici măcar predicat acum, după ce-n primele versuri – din lipsă acută
de subiect – complimentul direct i-a ţinut, ca să zic aşa, locul; nu-i nimeni să-l scrie cu degetu-n praf:
„futu-te să te fută!”
cu gunoiştea-n spate – cocoaşă ce-aduce noroc şi crăpelniţă –, fără-nsuşiri
decît hainele de împrumut, răsucit în somn doarme ne-ntors
ca un ceas ale cărui limbi (împleticite)-s de moarte, pe care i-au tors
parca morta şi moira lachesis la patru mîini. nici tu măcar amintiri
doar o pată umană întinsă pe jos, după ce-au să-l ridice şi ducă,
ale cărui contururi sunt una cu, pe dinăuntru închise, frontierele ţării ce nu e.
după cît de păzit îi, cum n-a fost o viaţă, e limpede: nu mai apucă
să dea – abreviere – M[oldova &]UE!
împuţindu-se încă de viu, ca o ştioalnă în care o turmă de porci au dat iama,
mută nasul oricui se apropie. (ancheta-i departe de-a fi pe sfîrşite.)
înainte s-ajungă, la capătul drumului, oale şi-ulcele, mai are să – zamă
de hîrleţ, răcitură de scînduri, potroace de viermi – taci din gură şi-nghite!
„ca un cîine!” (de două ori) fără putinţă să mişte pe nimeni. trecut pe curat
(sub un număr – în numele legii! –, chiar dacă-n registrul cu morţi) prima dată.
ofiţerul le face-alor săi semn că pot să-l acopere. numărătoarea (lui) s-a încheiat:
„cine-i gata îl iau cu lopata!”
nici să-mi treacă prin cap c-ar putea fi adus în poem; şi aşa-mi stă gunoiştea-n ochi
(ne pîndim ani de-a rîndul prin geam, cine primul îşi lasă privirea-n pămînt).
cînd, a treia zi, le-am auzit – înainte să fie retină, fereastra-i timpanul meu – bocetul:
trei femei, după cum arătau – de la ţară, -şi jeleau (fiul? fratele? soţul?), în jurul
unui pod aşternut chiar pe locul acela, în glod, tot aşa cum
alte trei femei L-au căutat printre morţi pe Cel ce este viu (şi aşa L-au aflat pe
Dumnezeu). şi aşa i-am aflat – fie şi in absentia – numele.
Ch(rist să-l aibă în numele s)ău
arhitectul oraşului tre’ să fi fost, cum s-ar spune, „pe linie”, de vreme ce geamul dinspre răsărit dă spre o grădiniţă
de copii şi cel dinspre apus spre gunoişte. numai că nu mi-s nici eu de colea: mi-am pus masa de lucru
ca pe-o şa de dîrvală pe greabănul meridianului, astfel încît am în faţă, cînd scriu, polul nord,
grădiniţa pe dreapta şi-n stînga gunoiştea. lumea s-a reaşezat, dacă nu ca într-o viziune mai dreaptă asupra
lumii, cel puţin ca-ntr-o vedere de stînga a unei, de trei ori nedrepte, lumi. pas de-o mai pune în pagină!
(ani de-a rîndu-am pus foaia A-4 de-a latu-n maşina de scris, să nu-i frîng nici tu gîtul retoricii nici tu picioarele versului –
poezia, cînd s-a întămplat peste noapte, a mas cu genunchii la gură.)
c-o veni – ca-n povestea ţiganului care, trezit de bătăile-n uşă, cu noaptea-n cap: „cine-i?”
„moartea!”,-şi scuipă în sîn: „bată-te să te bată, credeam că-i meliţia...” – şi-l va avea pe
vino-ncoa. închizi ochii şi vezi: ziua albă cît ai căptuşi un sicriu pe din interior şi-ar rămîne de-o palmă
la iveală pe sticlă se-arată – în transmisiune directă de la-nmormîntarea
lui grigore vieru/ în cadrul ferestrei – cernită. natura, de moartă ce-i, este luată-n chenar:
pe cîmp negru partiţionat în benzi fosforescente, zvîrlit pe asfalt
zace fără suflare şi – ceea ce este mai grav – fără acte;
poliţiştii îl scriu împrejur, ca pe-o literă necunoscută, cu creta, cît încă e cald
şi nu l-a-nţepenit rigor mortis. legistul arată cu degetul mare-n jos: „Macte!”
în sos propriu – amestec de borş de tărîţe şi moare –, ’necat ca ţiganul la mal
dînd afară pe toate trei borţi ce-a băgat pe pustia de gură,
i-au sărit dintr-odată capacele ca unui borcan cu ghiveci. este genul oral
ce se – fie iertat, că nu ştie ce face! – exprimă printr-o-njurătură
(ХУЙ), lăsată pe garduri, pereţi, în cabinele de toaletă, pe toate văzute şi ne-, ca un autograf.
nici măcar predicat acum, după ce-n primele versuri – din lipsă acută
de subiect – complimentul direct i-a ţinut, ca să zic aşa, locul; nu-i nimeni să-l scrie cu degetu-n praf:
„futu-te să te fută!”
cu gunoiştea-n spate – cocoaşă ce-aduce noroc şi crăpelniţă –, fără-nsuşiri
decît hainele de împrumut, răsucit în somn doarme ne-ntors
ca un ceas ale cărui limbi (împleticite)-s de moarte, pe care i-au tors
parca morta şi moira lachesis la patru mîini. nici tu măcar amintiri
doar o pată umană întinsă pe jos, după ce-au să-l ridice şi ducă,
ale cărui contururi sunt una cu, pe dinăuntru închise, frontierele ţării ce nu e.
după cît de păzit îi, cum n-a fost o viaţă, e limpede: nu mai apucă
să dea – abreviere – M[oldova &]UE!
împuţindu-se încă de viu, ca o ştioalnă în care o turmă de porci au dat iama,
mută nasul oricui se apropie. (ancheta-i departe de-a fi pe sfîrşite.)
înainte s-ajungă, la capătul drumului, oale şi-ulcele, mai are să – zamă
de hîrleţ, răcitură de scînduri, potroace de viermi – taci din gură şi-nghite!
„ca un cîine!” (de două ori) fără putinţă să mişte pe nimeni. trecut pe curat
(sub un număr – în numele legii! –, chiar dacă-n registrul cu morţi) prima dată.
ofiţerul le face-alor săi semn că pot să-l acopere. numărătoarea (lui) s-a încheiat:
„cine-i gata îl iau cu lopata!”
nici să-mi treacă prin cap c-ar putea fi adus în poem; şi aşa-mi stă gunoiştea-n ochi
(ne pîndim ani de-a rîndul prin geam, cine primul îşi lasă privirea-n pămînt).
cînd, a treia zi, le-am auzit – înainte să fie retină, fereastra-i timpanul meu – bocetul:
trei femei, după cum arătau – de la ţară, -şi jeleau (fiul? fratele? soţul?), în jurul
unui pod aşternut chiar pe locul acela, în glod, tot aşa cum
alte trei femei L-au căutat printre morţi pe Cel ce este viu (şi aşa L-au aflat pe
Dumnezeu). şi aşa i-am aflat – fie şi in absentia – numele.
Ch(rist să-l aibă în numele s)ău