Oricât de delicată ar părea la prima vedere – iar autoarea Jurământul-ui de sărăcie, castitate şi supunere scrie versuri cu adevărat suave, chit că arse de soarele negru al melancoliei –, poezia Gabrielei Melinescu este de o ferocitate aproape animalică, în sensul pur al cuvântului, verbul părând să ţâşnească din „gâtlejul strălucind de o rană sunătoare” odată cu sângele năboind pe gură. O rostire bogată-n globule roşii, bine oxigenată, fie că boceşte, se lamentează sau înalţă imnuri/rugăciuni, iată ce dă din poeta atinsă de boala de origine divină.
Nici o voce lirică a anilor ’60-’70, exceptând-o poate pe Ileana Mălăncioiu, într-un registru mai grav, fără însă puritatea de fiinţa abstractă a Gabrielei Melinescu, nu a redat mai plenar condiţia de femeie îndrăgostită, de la iubită (y compris a lui Nichita Stănescu; vezi şi poemul antologic al acestuia, „A mea”) la văduvă (după ce că-şi pusese capăt zilelor tatăl ei drag, îi mor rând pe rând bărbaţii iubiţi; foarte subtilă, observaţia lui Constantin Abăluţă, autorul antologiei comentate Poezia română după proletcultism: „Lipsa şi inexistenţa, golul potenţează la maximum atât lucrurile, cât şi fiinţele.”); or, dimensiunea de eroină de tragedie antică se conjugă perfect cu aerul de poète maudite. Binecuvântată, poezia ei!
* * * * * * *
Gabriela MELINESCU
Petrecere de primăvară
Port peste frunte o frânghie subţire
din care ancorele se vor naşte.
Aplec lin capul înspre ţărmul
pe care mai târziu te voi cunoaşte.
Sunt mesele spălate-n vin curat
şi pletele întunecă pahare.
Beau corpul unui iubit bărbat
ameninţat de o spânzurătoare.
Şi frica lui îmi intră-n sânge şi îi simt
ud ştreangul în care ar fi stat
şi trupul lui în trupul meu e liber
cum aerul în plante respirat.