11 martie 2000
Firul Ariadnei. Mărturii din labirintul tranziţiei
Să instaurăm în România democrația este un ideal.
Realizator: Radu Călin Cristea
Invitat: Doina Cornea
Dizidenta comunistă clujeancă, Doina Cornea, a venit după decembrie 1989 cu diverse soluţii la problemele cu care se confruntă România. Ea este unul din personajele de referinţă ale societăţii civile româneşti.
Your browser doesn’t support HTML5
Firul Ariadnei: cu Doina Cornea
Europa Liberă: O carte Samizdat pe care aţi tradus-o şi multiplicat-o în peste 100 de exemplare, înşelând vigilenţa poliţiei politice comuniste, şi stârnind prin curajul gestului dvs. admiraţia unor Noica sau Nicu Steinhardt a fost Încercarea labirintului convorbirile cu Mircea Eliade. Preluând acest titlu, am putea spune că experienţa tranziţiei româneşti poate fi socotită o asemenea încercarea a labirintului. Care consideraţi că este cea mai importantă încercarea a tranziţiei româneşti?
Doina Cornea: Aş vrea să comentez puţin această încercare a labirintului, simbolică bineînţeles, şi să atrag atenţia românilor, că întreaga viaţă este o încercare continuă. Nu există sfârşit, cum cred foarte mulţi români, şi de aici decurge şi descurajarea, cred, a unora, cei de bună credinţă totuşi, pentru că am făcut şi eu nişte încercări, nu atât de cumplite, cum au fost cele din anii ’50, dar totuşi, pentru mine au fost destul de puternice, pot să spun că am învăţat mult mai mult din încercări, decât din perioade foarte calme, liniştite, când adormeam în confortul meu.
Europa Liberă: Din biografia dvs. nu reiese ceea ce dvs. numiţi foarte frumos ’exerciţiul spiritual al actelor mărunte’. Este vorba de sumedenia de frânturi ale vieţii fiecăruia, aparent anonime, aparent înghiţite de rutina cotidianului, secvenţe care învecinate, interferate, strânse la un loc, ajung aproape pe nesimţite să ne definească. Din cartea dvs. cu Rodica Palade, spuneţi „nu e indiferent cum trăim amănuntul (...) dacă românii au pierdut acea tradiţie a trăirii îngrijite, ei nici nu se mai străduiesc să o redobândească”. Aici văd eu rădăcina dramei noastre. De ce se trăieşte azi atât de urât sau de neglijent sau de neîngrijit?
Doina Cornea: Pentru că greutăţile indiscutabile, noi nu le asumăm, nu vrem să înţelegem că trebuie să trecem peste ele. Şi aceste greutăţi, sigur, ies în vileag în viaţa de toate zilele. Şi totuşi toată viaţa noastră se face din acte mici, care dacă se leagă între ele, într-un anumit sens, formează până la urmă un destin, dar nimeni nu ştie dinainte că îşi va face un destin, sau că este o persoană importantă. Şi cu cât trăieşti mai modest, te trezeşti într-o zi că ceea ce ai făcut, actele s-au legat între ele, într-o anumită direcţie.
Europa Liberă: Aş vrea să ne oprim asupra unei secvenţe din împotrivirea dvs. faţă de regimul comunist. Dvs. aţi mărturisit undeva cu amărăciune că în afara lui Dan Deşliu şi a lui Dan Petrescu nici un alt intelectual disident nu s-a solidarizat public cu dvs. V-aş întreba de unde vine, de unde ne vine acest slab instinct al solidarităţii?
Doina Cornea: Noi ne-am despiritualizat. Noi am pierdut exerciţiul spiritual. Şi oricât de învechită aş fi ca şi concepţie, oamenii nu pot trăi în afara unor virtuţii, credinţa, speranţa, iubirea, iubirea este de fapt la baza solidarităţii, iubirea de semen, sau iubirea unui ideal, pe care vrei să îl atingi. Noi nu ştim să trăim în ceva mai vast decât noi, în ceva ce este superior nouă, un ideal oarecare. Să instaurăm în România democraţia, este un ideal, atunci trebuie să fim solidari întru acest ideal nu să ne uităm unii la alţii cu suspiciuni, cu răutate, cu orgoliu.
Europa Liberă: Există o simptomatică a maladiei post-totalitare româneşti, o maladie cu germeni preluaţi din totalitarism şi cu două mari categorii de simptome. Aceste simptome, în viziune dvs., ar fi simptomele celor învinşi de comunism, şi simptomele celor care fuseseră beneficiarii puterii în totalitarism. Vă întreb şi cu gândul la alegerile din acest an, şi-a găsit oare societatea românească anticorpii pentru a învinge această maladie de care vorbeaţi şi pentru a întâmpina acest pariu istoric într-un alt fel, deci cu o minte şi un suflet epurate de aceste măcinări ale subconştientului?
Doina Cornea: Românii sunt foarte manipulabili. Personal sunt neliniştită din cauza alegerilor din 2000 şi o şi spun undeva în carte. Şi spun că răul nu este numai în foştii comunişti, foştii securişti torţionari, care se zvârcolesc încă şi ne împiedică să înaintăm, pentru că ei merg în contra sens faţă de tendinţele majoritare ale naţiunii române. E singurul punct în care se crează un fel de solidaritate: integrarea în civilizaţia europeană. Dar ne destrămăm în calea pe care trebuie să mergem, să o urmăm cu stricteţe. Duşmanul nostru foarte important este noi înşine, chiar în această nepracticare, neexersare a unor valori spirituale, prea suntem materialişti, egoişti. Numai un astfel de popor este manipulabil, care nu are nici o judecată critică, logică, îi este lene să se informeze, are o mulţime de răutăţi şi frustrări care îl împiedică să vadă şi să cumpănească realitatea.
Europa Liberă: Completez cele spuse cu o altă afirmaţie, care vă aparţine. Spuneaţi că noi românii suntem mereu pedepsiţi, intrăm mereu în găuri negre. Afirmaţia era făcută într-un context în care spuneaţi că dacă oamenii români nu respectă un anumit fundament moral vor fi inevitabil pedepsiţi de istorie. Despre ce găuri negre este vorba? Vorbiţi-ne despre pedepsele tranziţiei româneşti.
Doina Cornea: Cea mai mare pedeapsă este pierderea parţială a unor alegeri. O coaliţie imposibilă nu ştiu încotro ne va duce, pierdem terenul, noi deja am pierdut 7 ani, am pierdut înainte de revoluţie vreo 10-15 ani, când alte ţări au făcut ceva, pentru că oamenii au înţeles să se solidarizeze. La noi au fost nişte voci izolate, unele foarte importante, cum a fost Paul Goma, sau Paraschiv, sau Brăteanu, sau Dorin Tudoran, dar erau voci izolate şi noi n-am ştiut să le susţinem. Acum, când totuşi prin nişte alegeri, în 1996, am reuşit să aducem la conducerea ţării o echipă credibilă, un preşedinte care a ridicat enorm prestigiul României şi se bucură de încrederea statelor civilizate, care a ştiut să aplaneze o mulţime de conflicte. Eu trebuie să spun că este pentru prima dată de când s-au perindat atâţia preşedinţi de republică la noi, inclus penultimul, pentru prima dată eu nu mă mai ruşinez de preşedintele României, nu mă ruşinez de majoritatea miniştrilor, şi nu mă ruşinez nici de câţiva parlamentari care au făcut treabă.
Europa Liberă: Înainte de 1990, s-au făcut mari presiuni asupra dvs. de candida la preşedinţie. Corneliu Coposu a fost atunci foarte insistent. Au cerut acelaşi lucru şi personalităţi din afară. Aţi refuzat spunând că nu aveţi educaţie, că fiecare trebuie să facă doar ceea ce se pricepe. Dacă aţi fi acceptat acea propunere în 1990, dacă aţi fi fost preşedintele României, ce v-ar fi deosebit fundamental de activitatea lui Iliescu şi Constantinescu?
Doina Cornea: Nici măcar în visele mele, în coşmarele mele nu mi-am putut închipui că îmi asum un astfel de rol. Sunt absolut nepregătită. Eu sunt o individualistă, am şi eu defectele mele, nu ştiu să lucrez în colectivitate de câte ori am încercat să organizez ceva pe aici, pe la Cluj, mărunt, a ieşit totdeauna cu conflict. Nu pot răspunde la această întrebare. Doar pot să spun că am simţit cu toate fibrele fiinţei mele că nu este ceva ce aş putea duce la îndeplinire şi ce mi-aş putea asuma.
Europa Liberă: Senzaţia mea este că îndărătul acestei posturi pasive în care vă aşezaţi, se ascunde de fapt o minte foarte lucidă. Am descoperit cu uimire că după ’90 aţi întreprins o sumedenie de acţiuni care erau acţiuni ale unui om cu un instinct politic foarte dezvoltat. Deşi v-aţi decis foarte târziu să intraţi în partid, aţi intrat în PNŢCD după trepidaţia creată de plecarea ex-premierului Ciorbea. Senzaţia mea, repet, este că aţi gândit mereu ca un politician pragmatic cu soluţii rapide şi concrete.
Doina Cornea: Dar e una să stai la masă să gândeşti în linişte, şi e alta să fii preşedintele unei ţări. Eu nu am nici o autoritate. Plus că mă pierd între oameni, nu mai am nici un gând, mă pierd. Aşa că să fim fericiţi că îl avem pe domnul Constantinescu. Şi nu contează atât ce spune preşedintele, cât ce face. Ori el a făcut foarte mult, cine nu vrea să vadă este de rea credinţă.
Europa Liberă: Pentru că aminteaţi de această dezbatere pe marginea prelungirilor ipotetice ale acţiunilor fostelor poliţii politice. Este o dezbatere în cadrul căreia aţi avut o poziţie ce mi s-a părut, oarecum particulară. Se vorbeşte despre reforma morală, se vorbeşte despre faptul că tranziţia morală nu se poate realiza decât prin aflarea adevărului până la capătul oricât de incomod sau de dureros ar fi aceasta. Cred că aţi fost una din persoanele cele mai urmărite de securitate până în decembrie 1989. Am avut senzaţia că nu aţi pus un accent atât de puternic ca alţi reprezentanţi ai elitei româneşti pe această problematică a accesului la dosare. De ce nu vi se pare aşadar că accesul public la unul din adevărurile interzise, adică la propriul dosar, este un pas foarte important în planul tranziţiei morale.
Doina Cornea: Eu cred că este foarte important. Dar nu este important pentru mine ca individ, pentru formarea şi evoluţia mea. Este important pentru instituţii, e adevărat. Eu am fost prima care am votat legea Ticu Dumitrescu şi am adunat semnături pe stradă, dar nu e voie să confundăm două lucruri: reforma instituţiilor pe bază de funcţionari sau demnitari cinstiţi, şi eu cred că o reformă morală ţine de indivizi, de exerciţiul spiritual, individual, e altceva. E un exerciţiu îndelung. Eu spun asta pentru că eu sunt o catolică şi am fost educată în acest spirit, nu vreau să spun că îl aplic în viaţa mea de zi cu zi, sunt o păcătoasă şi eu, dar cel puţin sunt conştientă şi mă străduiesc. Asta e reforma morală: a da viaţă unor virtuţii, unor valori prin trăiri, ori asta nu se poate legifera. Dosarul este important ca să nu mai avem parlamentari cine ştie cu ce legături oculte, mai spre răsărit, unde nu vrem să mergem.
Europa Liberă: Sunteţi una din persoanele cele mai avizate să comenteze specificul relaţiilor interetnice din România în special relaţia dintre români şi unguri. Contrazicând ceea ce cred că poate fi considerat deja un curent de opinie, credeţi că maghiarii din România nu au extremişti vădiţi. Spuneţi că acesta este exponentul unui radicalism perfect legitim al minoritarilor şi că nu este un extremist. Radicalii maghiari din România aşadar nu pot fi consideraţi extremişti. Vă menţineţi 100% pe această poziţie.
Doina Cornea: Mă menţin pentru că am analizat comparând pur şi simplu. Ceea ce au făcut extremiştii români, adică organizare de mineriade, comandouri, liderul acesta PRM încuraja minerii în ’99 să vină la Bucureşti, să răstoarne puterea instalată la noi, conducerea ţării, ameninţa cu execuţii, închisoare... asta este extremism.
Europa Liberă: Care este poziţia dvs. în chestiunea monarhică?
Doina Cornea: Eu sunt monarhistă, deşi îl susţin pe preşedintele Constantinescu pentru că la ora actuală nu este altă soluţie. Iar în cartea mea explic de ce o monarhie este mai stabilă decât o republică şi de ce românilor li s-ar potrivi mai bine o monarhie. Pentru că un rege reprezintă o tendinţă psihologică a oamenilor în general şi mai ales a românilor, tendinţă de stabilitate, de siguranţă, regele nu aparţine nici unui partid şi este rege pe viaţă. Or monarhia constituţională mai are în vedere şi funcţionarea parlamentului. Aici intervine nevoia de schimbare, de înnoire, de speranţă, mereu refăcută, reînnoită. Şi atunci poporul are mereu aceste două pârghii: permanenţa şi speranţa, pe bază de reînnoire. Eu zic că acum domnul Constantinescu este foarte bun, dar ce va fi după alegeri?
Poporul român atât de manipulabil ne poate arunca din nou în braţele unui lider care priveşte spre trecut, care nu a făcut nimic 7 ani, sau aproape nimic, care a încurajat aici mafiile politice, economice, care va cultiva tocmai cu forţe externe pe care noi deocamdată le evităm, pentru că sunt mult înapoia noastră. Eu sper că noi, românii, totuşi ne vom trezi, vom recunoaşte meritele unor oameni, şi vom recunoaşte că aceşti oameni au făcut mai mult pentru ţară decât ce s-a făcut înainte timp de nu ştiu câţi ani.