Alegerile din Statele Unite au redus drastic aura preşedintelui Barack Obama. Criza e, în continuare, la putere în economia americană. Intervenţia colosală a statului a pariat pe redresare şi a produs, în cele din urmă, o ameliorare modestă, practic insesizabilă. Distanţa între făgăduinţa aproape mistică a Preşedintelui Obama şi realitatea curentă e atît de mare încît americanii au rămas singuri cu obamismul şi se grăbesc, acum, să îl renege. Pînă la un punct, evoluţia consemantă de alegeri e logică şi repetă un scenariu clasic: administraţia promite, alegătorii îşi arată sprijinul, administraţia ratează, alegătorii îşi retrag sprijinul. Aşa arată, în genere, schema electorală a oricărui eşec de guvernare. Numai că, în cazul America 2010, scenariul e diferit şi divergent, în două privinţe.
Mai întîi nu e deloc sigur că o altă reţetă ar fi reuşit. Soluţiile preşedintelui Obama au caracterul unui pachet intervenţionist de-a dreptul socialist (fonduri de sprijin „cu dedicaţie” pentru industria auto şi bancară, emisie monetară pentru stimularea vitezei economice). Nu e greu de văzut sau de înţeles că tratamentul prescris de Preşedinte e greşit. E, însă, la fel de limpede că nimeni nu ştie care e calea de urmat. Altfel spus, iniţiativele Obama sînt o eroare costisitoare dar asta nu înseamnă că opusul lor va aduce izbăvirea.
Economia şi societatea americană nu trec printr-o criză temporară sau locală. Defecţiunea e globală şi nu poate fi tratată cu mijloacele economice prevăzute de manuale, fie ele de dreapta sau de stînga. Problema pe care preşedintele Obama a încercat să o vindece cu un torent financiar fără precedent e complicată de factori istorici, politici şi strategici în continuă multiplicare. Monedele principale sînt subapreciate.
Toată lumea încearcă, de fapt, să exporte şomaj, aruncînd peste bord greutatea propriei monede. China trece de la politica de cooperare la o politcă de iniţiativă ostilă Japoniei în Pacific, pe baza fabuloasei sale détente economice. Rusia cochezeată, mult mai puţin îndreptăţit, cu rolul de arbitru al marului joc de influenţă, Uniunea Europeană nu se poate redefini bugetar în limitele disciplinate ale modelului german.
În aceste condiţii, criza economică americană nu mai e o maladie tratabilă cu mijloace clasice şi destui comentatori se întreabă dacă maladia americană e în vreun fel tratabilă. Aşadar eşecul preşedintelui Obama e meritat dar, în acelaşi timp, nerelevant. Noua structură politică dată de alegeri va reinstaura echlibrul politic: Preşedintele va trebui să conlucreze şi să sufere, în faţa unul Congres ostil în proporţie de cel puţin 50%. Însă cenzura aplicată obamismului nu va face decît să limiteze excesele şi să reducă deruta instalate de o politică economică care a irosit enorm în numele ideologiei (etatismul generos şi umanitar). Ieşirea din criză nu e încă vizibilă şi, în orice caz, nu e totuna cu saltul, la fel de ideologic, spre politica inversă. Mult mai mult decît economia rămîne de rezolvat, înainte ca situaţia să revină la normal (unde normal nu e deloc acelaşi lucru cu situaţia de dinaintea crizei). În acest punct, apare a doua mare deosebire faţă de scenariile politice clasice în caz de criză: ofensiva populară anti-sistem.