Ori de câte ori cineva spune „Cui pe cui scoate”, poetul botoşănean Gellu Dorian bagă o strâmbă: „Dar cui foloseşte?”
Puţină istorie: „A cunoaşte originea unui nume propriu înseamnă aşadar a cunoaşte natura profundă a celui care-l poartă. De unde şi aceste numeroase paretimologii care astăzi ne par rizibile, dar care în Evul Mediu au valoare de adevăruri. Bunăoară, cazul lui Iuda. În Germania, începând cu secolul al XII-lea, supranumele lui de Ischariot – bărbatul din Carioth, localitate din sudul Hebronului – este descompus în ist gar rot (care este „în întregime roşu”). În consecinţă, Iuda devine omul roşu prin excelenţă, cel a cărui inimă este locuită de flamurile infernului, totodată cel care în imagini trebuie reprezentat cu părul în flăcări, adică roşu, culoarea roşie fiind semnul naturii sale mişele şi anunţând trădarea.
(…) Iuda nu deţine monopolul părului roşcat. În arta Evului Mediu târziu, un număr important de trădători, mişei şi rebeli sunt uneori, respectiv adeseori, roşcaţi. Bunăoară Cain, cel care – în simbolica tipologică punând în paralel Vechiul şi Noul Testamente – este aproape de fiecare dată reprezentat drept o prefigurare a lui Iuda. Sau Ganelon, trădătorul din Cântecul lui Roland (…) Sau Mordret, trădătorul din legenda arthuriană (…)”
Şi aici – lovitură de teatru: „Excepţia o constituie David în persoană, pe care cartea lui Samuel îl descrie astfel: Şi el era cu părul roşcat, cu ochii frumoşi şi faţa frumoasă. Este vorba, în cazul dat, de încălcarea unei scări valorice, fenomen ce se întâlneşte în orice sistem simbolic. Pentru ca sistemul să funcţioneze în mod eficient, e nevoie de o supapă, de o excepţie. David constituie această excepţie şi, astfel, îl anunţă pe Iisus. Într-adevăr, un fenomen asemănător se regăseşte în iconografia creştină care, începând cu secolul al XII-lea, îl reprezintă adeseori pe Christ cu părul roşcat, asemenea lui Iuda, în special în scena arestării sale şi a sărutului trădător. Este în acelaşi timp o răsturnare a sistemului pentru a-l face şi mai performant şi o modalitate de a arăta cum polurile opuse sfârşesc prin a se atinge. Dar şi, mai ales, o punere în scenă a osmozei care, prin sărutul trădător, apare între victimă şi călău, între Iisus şi Iuda.” (Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004).
Revenind la oile noastre, îmi dau seama că un sistem construit metodic timp de 8 ani nu se poate distruge decât din interior. Şi atunci, ce semnificaţie ascunsă – şi deci „strategică”! – o fi având oare îmbrăţişarea ex-omului roşu (acum, albastru – dacă se poate, cu steluţele UE roind în cerc) cu Omul Roşu prin excelenţă, în seara zilei de 30 decembrie? Cine cui i-a transmis roşeaţa? Primul celui de-al doilea, lepădându-se de ea, sau cel de-al doilea primului – ca pe-o ştafetă?!...