+18 (continuare)



Recitind textele propriu-zise, izbeşte întâi de toate noutatea discursului unor autori care dau tonul generaţiei – oricât de „îndatoraţi” ar fi lui Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov (mai degrabă lui I.L. Caragiale, cel puţin în cazul lunediştilor) –; se simte din prima că odată cu ei se deschide un nou ciclu poetic, unul pe care o singură generaţie nu-l poate epuiza, de unde poeţii din imediata lor vecinătate – mă refer la câteva voci importante ale generaţiei şaptezeci: Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Ion Mircea, dar şi Mircea Dinescu – mai degrabă buclează cu brio paradigma interbelică (după ce că generaţia şaizeci reînnodase firele tradiţiei, rupte cu brutalitate în deceniul cinci, al proletcultismului total). Lucrul acesta este cu atât mai remarcabil, cu cât democratizarea limbajului optzecist vine într-un deceniu al re-stalinizării, ce se va încheia prin interzicerea unor cărţi/autori pe care regimul îi purtase altădată pe braţe (Ana Blandiana, Mircea Dinescu). Vocabularul şi el este unul al străzii, unul însă mediat de o solidă cultură filologică şi nu numai; altfel spus, oralitatea şi livrescul îşi dau mâna, cu măsură în cazul majorităţii, şi dând peste cap toate convenţiile, la Florin Iaru (redactată-n dublu registru, cu un debut à la Voronca şi încheindu-se ca un banc cu Bulă, Adio. La Galaţi mi se pare o capodoperă). Parodicul îşi vâră şi el coada, atât la rez-de-chaussée-ul vorbirii curente, cât şi la nivel de viziune (O seară la Operă, de Mircea Cărtărescu, numărându-se printre marile poeme ale anilor ’80), ca şi cum tot scotocind prin biblioteca „Abaţiei” (alias, România ceauşistă), anume optzeciştii au pus mâna pe tratatul lui Aristotel despre râs, atât de bine ascuns, pe când predecesorii lor şaizecişti & şaptezecişti au trebuit să se mulţumească doar cu lecturi grave (nu-i vorba, şi lui Marin Sorescu, şi lui Mircea Dinescu îi place să se amuze, dar o fac mai degrabă în colţul gurii, pândind reacţia autorităţilor, care altminteri se şi autosesizează la un moment dat, în cazul amândurora). Exact ca-n debutul romanului de sertar al lui I. D. Sârbu Adio, Europa, poezia optzecistă este anunţată de un hohot de râs, unul pe faţă, molipsitor, de nestăvilit, la fel cum, revenită la uneltele sale, în anii ’50, lirica generaţiei „luptei cu inerţia” începe prin a plânge („Mănânc şi plâng. Mănânc”). Or, se ştie – atunci când la represiune se răspunde prin râs, de unde autorităţile se aşteaptă la smiorcăieli şi cereri de îndurare, chiar nu mai e nimic de făcut. În acest sens, un titlu ca Înnebunesc şi-mi pare rău capătă valoare de (contra-)manifest, şi deci nu poate fi nicidecum acceptat de sistem, care mai degrabă se va preface că nu înţelege cadrul de referinţă al unui poem cum este Corabia lui Matei Vişniec, decât să se lase luat în derâdere de fitecine. De unde cultura oficială şi chiar cea de stadioane aduce tot mai mult cu Casa Poporului, poetul optzecist pare să trăiască în Palata nr. 6, al cărei purtător de cuvânt este (cu bătaie lungă, versul lui Ion Mureşan din Înălţarea la cer: „În ultima vreme scrisori tot mai insistente îmi cer să hotărăsc vârsta la care voi înnebuni” – subl. mea). Să fiu înţeles – nu râsul în sine conferă valoare acestei poezii, adeseori grave, el are însă un efectul eliberator; odată cu atitudinea (nu tu: „Alinierea! Drepţi!!!”, ci: „Pe loc repaus!”), se de-crispează şi limbajul, dar şi feţele poeziei – măştile unor poetici ermetice sau de limbaj cad una după alta, lăsând loc unor expresii fireşti (se râde pe faţă, se plânge pe bune, iar uneori se şi moare deadevă). Abia după această cură de sănătate (mintală), se pot construi universuri lirice distincte; doar că de-acum încolo intrăm pe tot atâtea proprietăţi private.

(va urma)