Crize vechi pentru lume nouă (I)


Prea multe crize? Coincidența și multipilicarea situațiilor limită, a urgențelor și a conflictelor e certă. În acest moment, putem contabiliza fără efort o salbă de criză simultane pe care se înșiră: tripla lovitură seismică, marină și nucleară primită de Japonia, explozia Maghreb-ului, criza financiară declanșată în 2008 și ascensiunea devorantă a Chinei.

Așadar, patru crize simultane, la dispoziție și în plină desfășuare. Cu observația că recensămîntul crizelor e relativ, dacă nu înșelător.

Mai întîi, pentru că etichetele care proclamă o criză riscă să ascundă probleme de o gravitate nebănuită sau neglijată. Libia ține, de pildă, capul de afiș dar problemele pe care le ridică regimul Gaddafi sînt, deși considerabile, mult mai puțin serioase decît ciocnirea irano-saudită din Bahrain. Același efect, ascunde în faldurile crizei financiare globale problemele fundamentale care asediază zona euro. Pînă și cataclismul "pur" din Japonia a declanșat sau resuscitat o dilemă care traduce o criză: viitorul energetic. Ofensiva propagandistică împotriva reactoarelor nucleare nu e o noutate dar, îndată după avariereea reactoarelor japoneze, a devenit limpede că alternativele la energia nucleară sînt impracticabile politic. Altfel spus, abandonarea variantei energetice nucleare ar lăsa în scenă două non-soluții: sursele de energie neconvenționale care rămîn o fantezie practicabilă la nivel de sat dar nu de stat și amplificarea dependenței de petrol și gaze ceea ce e totuna cu pregătirea cadrului istoric pentru următorul Gaddafi.

În al doilea rînd, ideea după care crizele au invadat, pe neașteptate, o lume stabilă sau în curs de stabilizare e, mai degrabă, un clișeu nervos impus frenetic de presă. Revelația crizelor și noua modă a apocalipsului în direct semnalează, de fapt, dominația formidabilă a presei asupra spațiului public, din a doua jumătate a secolului XX încoace. Presa a preluat puterea și conduce agenda publică iar asta e un pic altceva decît reflectarea agendei publice. S-ar putea ca această deplasare pe care o înțelegem prea puțin să fie cel mai important și nu neapărat cel mai constructiv eveniment în istoria recentă a societăților occidentale. Tratamentul mediatic prin care a fost trecută criza japoneză e un indiciu masiv și îngijorător. Ce știm despre evenimentele din Japonia seamănă mult cu o excitație provocată și foarte puțin cu o imagine informată. În orice caz, noua vocație directoare a presei a reușit să instaleze impresia după care trăim vremuri de criză perpetuă, într-un cadru istoric fără precedent. Acest unghi e o invitație directă la ignoranță.