Judecând după reacţia clasei politice moldoveneşti la decesul primadonei operei naţionale Doamna Maria Bieşu, ai zice că personalităţile marcante ale neamului trec în lumea celor drepţi doar ca să le dea unor miniştri & parlamentari ocazia să iasă în faţă cu tot felul de iniţiative, care mai de care mai lăudabile, în vederea înveşnicirii numelui cutare sau cutare Mare Dispărut.
Cine dintre moldoveni nu ştia, fie şi avant la lettre, că Teatrul de Operă şi Balet din Chişinău va purta, într-o bună zi, numele renumitei soprane?! Trebuia neapărat să se repeadă – cu o grabă suspectă, spre a nu i-o lua altcineva înainte (Premierul? Primarul?! că Preşedintele stă cumincior în banca lui…) – preşedintele Parlamentului, dl Marian Lupu, să anunţe că va înainta o iniţiativă în acest sens??! O minimă decenţă cerea ca durerea unei mari pierderi să nu fie pusă în ecuaţie cu nimic altceva – şi la drept vorbind, Exegi monumentum a şi fost înălţat, în timpul vieţii primadonei, din cu totul alt material decât „limba de lemn” a spicherului.
…Şi a fost noapte. Şi a fost…
A doua zi (joi, 17 mai), m-am pomenit invitat – alături de acad. Gheorghe Duca, regizorul Sergiu Prodan, directorul teatrului „Satiricus” Sandu Grecu, şi analistul Igor Boţan – la Fabrika, să discutăm împreună cu Natalia Morari despre felul în care statul (nu) are grijă de valorile sale de patrimoniu.
Punctul de plecare a fost pensia pe care o ridica Maria Bieşu, puţin peste 1.800 de lei. (Au rămas după cadru precizările că Domnia Sa primea şi un salariu de Preşedinte al Uniunii Muzicienilor, plus alte ajutoare…) O ruşine naţională, dacă te gândeşti că numele cântăreţei face cât toate ambasadele Republicii Moldova din lume luate împreună.
Nu are nici un rost să rezum aici dialogul nostru – ţin doar să precizez că în locul acad. Gheorghe Duca ar fi trebuit să se afle în studio ministrul Culturii, dl Boris Focşa, care s-a eschivat în ultima clipă, probabil de teama să nu fie pus să facă cine ştie ce test. De exemplu, să numească 10 mari artişti, din orice domeniu, care supravieţuiesc cu jumătate sau trei sferturi din coşul minim de consum. Sau să explice cum se dau titlurile de „artist emerit/al poporului”, în stânga şi în dreapta, încât numărul acestora riscă să depăşească numărul artiştilor pur şi simplu. Sau să propună nişte strategii de perspectivă în ale „ieşirii din scenă cu demnitate”, fără a se apela la cutia milei… De bună seamă, cum impactul cutărui sau cutărui produs cultural este greu de cuantificat, nu ar fi cu putinţă crearea unui, hai să-i zicem „coeficient valoric”, ce i-ar permite statului să-şi onoreze obligaţiile faţă de cele câteva mari personalităţi care ne-au mai rămas, de la retragerea acestora din câmpul muncii şi până la… Exegi monumentum?!
Deocamdată, unele personalităţi notorii se încăpăţinează să nu părăsească scena, nu atât de frica lipsurilor ce i-ar arunca într-o mizerie de nedescris, cât din sentimentul că mai au de dat ceva! Este şi cazul unui Glebus Sainciuc, al unui Mihai Volontir, al unui Vladimir Beşleagă ş.a. Cine a avut inspiraţia (de fapt, şansa!) să fie prezent joi, 17 mai, la lansarea ultimului roman al maestrului Aureliu Busuioc, Şi a fost noapte…, la Librăria din Centru, trebuie să fi înţeles că Amurgul Zeilor are loc atunci când religia în care au fost crescuţi credincioşii nu le mai spune acestora nimic. Or, judecând după numărul de cititori veniţi să-l asculte pe autorul octogenar, steaua sa polară este încă sus pe cer!