Interviu despre victimele torturilor din aprilie 2009 cu Ludmila Popovici de la centrul Memoria.
Your browser doesn’t support HTML5
La patru ani de la declanşarea protestelor din 7 aprilie 2009 multe dintre victimele supuse violenţei şi relelor tratamente în comisariatele de poliţie continuă să lupte cu consecinţele nu doar psihologice dar şi fizice. Despre cum sunt reabilitate psihologic, dar si medical victimele aflăm de la directoarea centrului pentru reabilitarea victimelor torturii Memoria Ludmila Popovici cu care a discutat Alla Ceapai.
Europa Liberă: În opinia dvs., evenimentele din 7 aprilie 2009 câte victime numără?
Ludmila Popovici: „Toată lumea care a suferit este o mare parte din societate. Dacă vă amintiţi în primele zile 8, 9, 10 aprilie practic foarte multă lume era ca şi cum paralizată de o frică enormă. De fapt, era un fel de teroare în societate. A fost destul de dureros pentru foarte multă lume să vadă că o societate care se pretinde a fi democrată peste noapte este plină de teroare. Dar dacă vorbim despre cei care au fost arestaţi şi maltrataţi, după estimările care s-au făcut atunci de diferite organizaţii, s-au compilat mai multe liste de la mai multe comisariate de poliţie, atunci se vorbea despre un număr de circa 600-700 care au fost în arest în diferite comisariate din Chişinău şi nu numai. Mulţi au fost duşi la nord sau la sud. Se ştie că mai ales cei mai bătuţi, care au fost cu semne evidente de maltratare şi tortură, cu vânătăi au fost încărcaţi în maşini şi au fost duşi la Ocniţa, la Vulcăneşti, probabil şi în alte localităţi pentru a fi ascunşi de ochii lumii şi de experţii internaţionali care au încercat să intre în comisariatele de poliţie şi să vadă ce se întâmplă.”
Europa Liberă: Cunoaştem că organizaţia neguvernamentală Memoria, pe care o conduceţi, a acordat asistenţă la peste o sută de tineri care au avut de suferit la 7 aprilie. La patru ani de la acele evenimente cum are loc reabilitarea psihologică şi medicală a victimelor?
Europa Liberă: Şi presupun că indemnizaţiile oferite de Guvern, de la 1000 la 5000 de lei, nu constituie un suport suficient.
Ludmila Popovici: „Eu am fost membru în această comisie guvernamentală, dar chiar mi-am exprimat şi regretul la un moment dat că am acceptat să fiu membru în această comisie. În opinia mea lucrurile nu trebuiau în asemenea mod rezolvate, adică să fie toată lumea pusă pe acelaşi cântar. Din lista mare de beneficiari ai acestor compensaţii doar 95 de persoane sunt cele asistate la noi. Restul sunt poliţiştii, carabinierii care au suferit în urma violenţelor unor protestatari sau provocători. Eu înţeleg că toţi sunt victime şi au suferit şi reprezentanţii statului, adică aceşti poliţişti, dar nu trebuia să-i pună pe aceeaşi listă sau pe acelaşi cântar. Uneori îmi vine foarte greu să le explic beneficiarilor noştri, celor care au fost arestaţi, maltrataţi în comisariatele de poliţie, care au stat în arest în condiţii inumane că au primit şi ei 3000 de lei la fel ca un carabinier care fiind la serviciu acolo în Piaţa Marii Adunări Naţionale a fost uşor rănit la cot sau a avut o mică leziune. A fost cam o egalizare ceea ce nu mi s-a părut corect, fiindcă o persoană care are nevoie de tratament foarte mult timp nu poate fi egalată cu o persoană care atunci a primit ajutor medical la Spitalul MAI şi după aceea nici cu a mai avut nevoie de îngrijiri medicale. Trebuia lucrurile totuşi un pic altfel făcute. Dar, în fine, asta a fost decizia comisiei, eu fiind în minoritate nu am putut decât să am grijă ca persoanele care au fost în asistenţa noastră să primească cel puţin o compensaţie.”
Europa Liberă: Faptul că nici până astăzi nu s-au aflat lucrurile relevante despre ceea ce s-a întâmplat la 7 aprilie bănuiesc că nu este chiar un balsam pe sufletele rănite ale celor care au fost torturaţi.
Ludmila Popovici: „Evident că nu este un balsam pe sufletul lor şi este şi o ruşine pentru sistem, de fapt. Nu se poate aşa. Toată lumea a văzut, atâtea imagini au fost făcute publice, atâtea reportaje, atâtea discuţii, atâtea fotografii, filmări şi, până la urmă, nimic. Una, două şi se face o analogie cu ce a fost în România în 1989. Dar atunci nu au fost atâtea documentări, nu au fost atâtea fotografii şi filmări. Lucrurile chiar mi se par destul de deplasate. Nu este corectă abordarea şi cum s-a acţionat după acele evenimente. Este vorba despre un sistem, aşa cum este, afectat de mai multe fenomene, de la corupţie până la cumătrism. Evident că în asemenea situaţii rezolvarea unor asemenea probleme serioase nu poate să aibă loc. este un păcat că au suferit oamenii şi acum sunt reduşi la tăcere. Este regretabil că şi noi ca şi Centrul de reabilitare practic suntem reduşi la tăcere prin diferite metode. Ţi mai este o problemă că de fapt foarte multe investiţii s-au făcut în instituţiile statului, pentru politic, pentru a schimba o virgulă sau nişte articole în legislaţie, dar foarte puţini bani s-au alocat pentru a ajuta persoanele şi familiile lor.”