Lumea lui George Enescu: un nou CD și un document inedit

La compania de discuri austriacă Gramola a apărut zilele acestea un nou CD din integrala muzicii de pian a lui George Enescu în versiunea pianistei moldovene Raluca Știrbăț, stabilită la Viena. Este o versiune ce merită cunoscută dincolo de realizarea ei artistică, fiindcă pianista a mers la partitura originală. Raluca Știrbăț a oferit Europei Libere primele detalii despre noul ei disc și, mai mult, informații despre un important document inedit ce i-a fost pus la dispoziție de un urmaș al compozitorului. Un interviu realizat de Victor Eskenasy:

Despre pianista Raluca Știrbăț un cunoscut compozitor român, Valentin Timaru, afirma la apariția primului ei disc Enescu, că ar fi „interpretul ideal, magician sub degetele căruia claviatura pianului efectiv vocalizează sunetele atît de frustre ale acestui instrument..., este o sensibilitate pentru care muzica trebuie în continuare modelată”.

Iar muzicologul Otfried Nies, director al Archivei Charles Koechlin de la Köln, aprecia sintetic că interpretarea pianistei române „este cuceritoare, deplin convingătoare muzical și tehnic impecabilă”.

Discul nou apărut, intitulat „Go-between - Zwischen Tanz und Traum” (Mediere - Între dans și vis”) are marea calitate de a-l aborda pe George Enescu dintr-o perspectivă comparativă, situînd muzica sa în contextul internațional în care s-a născut și a înflorit. Enescu este plasat în compania lui Cesar Franck, Debussy și Bartók, cărora le este adăugat contemporanul și bunul său prieten Mihail Jora. Am întrebat-o pe pianista din Viena despre ideea ce a stat în spatele alcătuirii unui asemenea program.

Raluca Știrbăț: „Am pornit de la ideea că Enescu a recuperat, practic, într-o singură viață și în creația lui, toate secolele de istoria muzicii care nouă, ca popor, ne lipseau, le-a asimilat, le-a depășit, creînd mai apoi sinteza lui proprie și acel limbaj inconfundabil. De aceea, Enescu trebuie integrat în epoca, școlile și stilurile în care s-a format, din care și-a tras seva, inspirația, căutările, poate chiar anumite rătăciri ori stagnări.

Cred și sper – cel puțin după primele reacții – că am reușit să creez o continuitate stilistică, o logică internă a dezvoltării, a evoluției muzicii pe acest disc. Există foarte multe puncte în care muzicile de pe acest disc se ating, se întâlnesc magic, fără a fi practic influențate direct.”

Locul central pe CD îl ocupă Pièces impromptues pentru pian op. 18, dintr-un ciclu compus de-a lungul a trei ani, la Paris și în România. Cercetarea arhivelor și în mod deosebit a partiturii originale v-au condus la cîteva observații și corecturi importante despre care, în avantpremieră la doctoratul despre Enescu, le menționați în livretul discului, pe care îl semnați ca autoare.

Raluca Știrbăț: „Din nefericire, destinului deja potrivnic al acestor Pièces Impromptues, faptului că au fost rătăcite, li se adaugă și denumirile improprii, total greșite sub care au fost editate – de „Suită” – pentru că ele nu sunt o suită, ci un „florilegiu”, un „buchet” (cum le numește Pascal Bentoiu, bunăoară). ...și e vorba de descifrarea propriu-zisă a autografului muzical (de altfel, scris foarte limpede de Enescu), care s-a făcut cu un număr impardonabil de erori – muzicologul Ferencz Laszlo vorbește chiar de o atitudine catastrofală față de autograf.

Sunt erori de text muzical, de ritm, de dinamică, de așezare în pagină, omisiuni și alte neglijențe de tot felul. Ele au fost semnalate de regretații Ferencz Laszlo sau doamna Clemansa Firca; vă dau un exemplu simplu – pete de rugină care devin... o doime sau, în Carillon nocturne, confuzii grave de semne de alterație între bemol sau becar... Această partitură are nevoie de o reeditare urgentă, așa cum merită și așa cum i-o datorăm lui Enescu.”

Puțini știu că arta altui compozitor moldovean, Mihail Jora, apropiat al lui Enescu a fost apreciată de timpuriu în lumea muzicală europeană. Ați înregistrat în premieră absolută pe disc piesa Joujoux pour Ma Dame, op. 7, datînd din 1925.

Raluca Știrbăț: „Joujoux pour Ma Dame este o mică-mare

Mihail Jora, portret pe coperta ultimaei monografii despre compozitor

capodoperă căreia nimeni nu-i poate rezista – fie că e vorba de public, de artiști interpreți sau de regizori de sunet. La fel l-a cucerit și pe celebrul Emil Hertzka, directorul editurii Universal Edition din Viena, care a publicat-o imediat, în același an in care a fost compusă, 1925.


La fel ca în cazul muzicii lui Enescu, toată lumea se miră de ce această muzică nu este cunoscută sau de ce nu există cel puțin o duzină de variante interpretative pe disc ș.a.m.d.

Suita are un profil și un concept cu totul aparte, iar dacă nu ar emana atâta tandrețe și delicatețe, am putea spune pe alocuri că e chiar ușor ironică și sarcastică. Jora nu imită stiluri, ci arată că le stăpânește cu mare măiestrie și aduce, astfel, un omagiu compozitorilor „citați“ (Strawinski, Debussy, Ravel, Bartók și Enescu...).”

http://www.youtube.com/embed/uZgAHVaF3r8
Spre deosebire de un Bartók sau un Janacek, pentru a aminti numai doi dintre contemporanii lui Enescu, muzica pentru pian a compozitorului român nu a intrat în repertoriul curent al artiștilor din lumea largă. Cîte o piesă apare din cînd în cînd pe un disc... Ce împiedică difuzarea largă cum ar merita și ar fi firesc a muzicii enesciene?

Raluca Știrbăț: „Cauzele sunt multe, obiective și subiective, dar, în primul rând, cauza principală, gravă și nerezolvată de decenii – o temă „tabu“, incomodă și evitată – este LIPSA ACUTĂ A PARTITURILOR enesciene. Problema se pune foarte simplu: nu ai partituri, nu ți se cântă muzica. Acele edituri franceze nu au mai editat partiturile enesciene - conform obligațiilor contractuale - din anii ’56-’57.

Este o situație foarte gravă și nedreaptă, care se cere rezolvată urgent și de la cel mai înalt nivel. Până atunci, artiștii străini – sau chiar unii români, mai tineri, aflați în străinătate – care vor să se apropie, să cunoască și să cânte muzica lui Enescu – sunt dependenți de bunăvoința sau, mai degrabă, de bunul plac al unora dintre muzicienii români care dețin aceste partituri și care – de cele mai multe ori – nu le dau mai departe, din păcate...”

Casa Enescu de la Mihăileni, Botoșani (Foto: Raluca Știrbăț)

Sînteți angajată trup și suflet în tentativa de a salva casa lui George Enescu de la Mihăileni, Botoșani, în paragină totală și amenințată cu demolarea. Dacă sprijinul artiștilor și muzicologilor occidentali este admirabil, răspunsurile venite din lumea românească, lasă - în opinia mea - de dorit. Există voci care merg pînă la a spune că restaurarea, conservarea casei nu ar merita să fie făcută, fiindcă ea nu ar fi aparținut decît bunicilor după mamă ai lui Enescu și nu, cum este evident, după moartea mamei sale direct compozitorului.

Raluca Știrbăț: „Din păcate, au existat și asemenea voci... Aș dori să vă prezint în premieră un document extraordinar de important, un document inedit, original, care se află în posesia domnului doctor Ștefan Botez din Constanța, nepotul după verișoară al compozitorului, care mi-a pus la dispoziție acest document și am permisiunea dumnealui de a-l face public, în scopul salvării și restaurării urgente a casei de la Mihăileni.

Așadar, cuvintele lui Enescu sună așa:

«Printr-acesta declar că pun casa mea cu grădina ce-o înconjoară, situată 34 Strada Florilor Mihăileni, verișoarei mele Eugenia Dimitriu născută Partenie la dispoziție pe timp nelimitat, atât cât ea sau copiii săi vor fi cu domiciliul în Mihăileni. Imediat ce ea sau copiii săi vor părăsi Mihăilenii, casa cu grădina îmi vor fi restituite în bună stare, ținând socoteală de vechime.
George Enescu
Dorohoi, în 28 august/10 septembrie, 1918»

Deci, în concluzie, acest document confirmă nu doar faptul că George Enescu a fost proprietarul acestei case, dar – mai mult de atât –, că nu a renunțat niciodată la această casă și dorea să-i fie restituită în bună stare.”

Apartenența casei din Mihăileni și implicit valoarea ei simbolică este demonstrată astfel mai mult decît suficient, pentru a fi introdusă pe lista monumentelor istorice în vederea salvării și restaurării ei. Am întrebat-o pe pianista Raluca Știrbăț de la Viena, în încheierea interviului, ce mesaj le va transmite bucureștenilor cu ocazia apropiatului ei concert de la Ateneu și dacă intenționează să-și promoveze discul și, implicit, rezultatul cercetărilor sale, în lumea moldoveană.

Raluca Știrbăț: „Le-aș spune melomanilor bucureșteni să vină pe 30 aprilie la Ateneu, să descopere și să redescopere muzici extraordinare, unele mai mult cântate, altele mult prea puțin sau chiar deloc cântate. Sunt comori pe care stăm și pe care nu le valorificăm îndeajuns. Discul va fi lansat la Iași în luna octombrie, în cadrul Festivalului Zilelor Muzicii Românești. La Chișinău nu este nimic planificat, dar m-aș bucura, sigur, tare mult – ar fi foarte frumos dacă aș putea prezenta discul și publicului din Chișinău.”