Ingeborg BACHMANN, Malina

Înainte de a ajunge să-şi împrumute numele unui prestigios premiu literar – semn al unei postumităţi începute cu dreptul –, austriaca Ingeborg Bachmann s-a impus ca poetă, după ce în 1948 l-a cunoscut pe Paul Celan, a cărui influenţă a marcat-o à jamais. La un an de la moartea ilustrului său prieten, înecat în Sena, publică la Suhrkamp Verlag romanul Malina – acum şi în traducere română, Humanitas, 2007, primul dintr-un vast ciclu epic pe care nu-l va mai încheia niciodată, pierind într-un incendiu izbucnit în apartamentul său de la Roma, în 1973.

Ingeborg BACHMANN, Malina

O femeie (naratoarea) prinsă între doi bărbaţi, Ivan (amantul) şi Malina (prietenul? soţul?), formând nu atât un clasic triunghi amoros, cât două perspective antagonice – „Ivan şi cu mine: lumea convergentă. Malina şi cu mine, pentru că suntem unul: lumea divergentă” –, aceasta-i ecuaţia cu 3 necunoscute (căci cei doi bărbaţi sunt una şi aceeaşi persoană, fiecare persoană la rându-i fiind dublul celorlalte!) pe care, în loc s-o rezolve, o complică tot mai mult romanciera austriacă. De la „E imposibil să-i povestesc lui Ivan despre mine. (…) Doar Malina ştie…” la mai nuanţatul „Lui Malina îi spun «tu» şi lui Ivan îi spun tot «tu», dar aceste două feluri de «tu» diferă printr-o nuanţă insesizabilă, imponderabilă. (…) Pe Ivan l-am cunoscut imediat şi n-a mai fost vreme să mă apropii de el făcând conversaţie, căci îi fusesem încredinţată lui, îi revenisem, înainte de orice cuvânt. La Malina însă m-am gândit, în schimb, atât de mulţi ani, (…) încât viaţa cu el (…) n-a făcut decât să confirme ceea ce trebuia să se petreacă mai demult…”, fără a uita de „Al treilea bărbat” – un tată tiranic şi incestuos, căruia i se consacră un capitol întreg –, şi până la acest: „Dar facem noi cumva să rămânem împreună, căci eu am nevoie de viaţa mea dublă, de viaţa cu Ivan şi de spaţiul cu Malina, nu pot trăi acolo unde nu e Ivan, dar la fel de imposibilă e întoarcerea mea acasă dacă Malina nu e prezent”, totul lucrează la pregătirea terenului pentru propoziţia finală, cea mai scurtă – dar şi cea mai încăpătoare! – din carte: „A fost crimă”.

Bref, „O carte a exceselor, a distorsiunilor şi a coşmarurilor trăite, nu visate” (Le Monde), dar şi „Un roman intens, hipnotic” (The New York Times).
22 iulie ’13