Neuitatul Vasile Vasilache, autorul celebrului roman „Povestea cu cocoşul roşu”, rămâne a fi printre primii oameni care realmente m-au fascinat în viaţa mea, drept unul care m-a influenţat şi modelat benefic în viziunea asupra lumii, dar şi în ce priveşte evoluţia de creaţie. Atâtea şi atâtea am trăit şi pătimit împreună, şi mari bucurii, dar şi tristeţi şi dureri, astfel că aş avea de amintit aici destule întâmplări mai mult sau mai puţin nostime...
Iată una dintre ele.
Pe la începutul anilor '80, după multe demersuri şi ploconeli pe la mai marii zilelor, m-am văzut intrat în posesia unui autoturism FIAT-JIGULI (contra cost, desigur, pe bani munciţi de mine), pe care, nedispunând de garaj, dar nici de loc de parcare, l-am aciuat în curtea casei la sol, pe care, având familie numeroasă, o obţinuse, prin Uniunea Scriitorilor, Vasile Vasilache.
Într-una din zile îmi zice Vasile:
-- Măi Volodea, măi, hai să mă duci la Condriţa!
Avea dumnealui cumpărată acolo, drept un fel de vilă, o câsuţă joasă, veche, dar cu un pridvor-galerie în faţă, adică prispă cu stâlpi ca să aducă, vorba vine, a conac boieresc...
-- Mergem, Vasile, dar în pauza de amiază...
Lucram la redacţia revistei „Nistru”, fiind om în slujbă, cum s-ar zice.
Vin la casa lui, urcăm în maşină, pornim, ieşim la şoseaua Chişinău-Leuşeni, cotim spre stânga şi dă-i bătăi, băiete! Timpul scurt, iar satul nu chiar aproape... Dar să vezi ghinion: în faţa noastră se pomeni a merge o „VOLGĂ” a poliţiei... pardon, pe atunci, a miliţiei rutiere. Dar merge înceeet, abia se târăşte, ca melcul! Eu ce să fac? Nu cutez a o depăşi, pentru că... Cunoscând moravurile tipilor din faţa mea, nu era mare lucru... s-o păţesc! Mă târăsc şi eu o bună bucată de drum în urma mahărilor (am văzut că erau doi în salon, tot sporovăind între ei). Când mi-a plesnit răbdăul, semnalizez pentru depăşire şi... îi dau gaz! Abia mă văd în faţă, că cel din Volga mă claxonează pe un ton teribil de supărat şi agresiv să opresc. Ce era să fac ? Rămân locului, trăgând pe dreapta.
-- Sergent superior Sterpu, mă somează unul din cei doi, ieşind din maşina lor: actele la control!
Eu, ca unul păţit, întreb:
-- Dar ce s-a întâmplat? Am încălcat... ceva?
-- Aţi depăşit nereglementar! veni răspunsul, scurt, categoric.
-- Doar am semnalizat, după regulament, mă justific eu...
-- Dar nu aţi văzut că şi eu am semnalizat că fac la stânga?
-- Cum era să văd, îl contazic, şi pe bună dreptate, dacă eram de-acum în plină depăşire?
Dar parcă inspectorilor le poţi dovedi ceva? Nici nu am reuşit să văd ce face el, căci avea în mână perforatorul (pe atunci permisul de conducere avea prevăzut şi un cartonaş pentru consemnarea încălcărilor), dar mi-am dat seama că e bâja rău, şi, fiind cu imaginaţia înfierbântată, strig, că sunt grăbit şi arăt spre pasagerul meu drag, care tocmai ieşea din maşină ca să-mi vină în ajutor:
-- Iată, tovarăşe inspector, îl duc la vila Domniei Sale pe ambasadorul Indiei în Moldova...
La care aud cum sergentul superior Sterpu face „cranţ!” cu scula lui în talonaşul meu mult pătimit (mai avea el şi alte găuri!), la care simt în cutremur din tălpi până în creştet. Dar şi mai tare m-a năucit replica tipului, care era un vlăjgan mătăhălos, fălcos şi cam tuciuriu la faţă:
-- Lasă că... îl cunosc eu bine pe... aista... cine-i, şi arată spre frate-miu Vasile: îi bu...i ...ba... şa de la mine din sat!
Ăsta final!
Aşa păţanie!
7 octombrie 2013