Am recitit pentru această oră de comemorare două cărţi care preced romanul postum „MOJUD”.
Prima este nuvela care se numeşte „Duhul apelor”, a doua romanul „Portretul pictorului şi demonii săi”. Le-am reluat ca să-mi fac o idee despre evoluţia creatoare a lui Valeriu Babansky. Ţin să vă spun că în „Duhul apelor” autorul se arată cu adeevărat fascinat de lumea, stihia culorilor. Iată, îl avem aici, cu noi, pe maestrul Danilişin care a onorat prin imaginile sale, a înobilat cea de-a doua carte „Portretul pictorului şi demonii săi”, în care Valeriu a încercat să surprindă cele mai ascunse taine, secretele profunde ale actului creator... Se zice că maestrul Danilişin avea anumite rezerve în privinţa ilustraţiilor incluse în cartea sa de Valeriu Babansky, o să spună dumnealui... Eu, însă, ţin să menţionez că nu e vorba de un personaj concret, real, ci de un personaj-ficţiune...
Acum revin şi o să încerc a arunca un fel de punte între două momente, foarte interesante.
M-am întrebat: de ce oare Valeriu Babansky în această ultimă carte, romanul „MOJUD”, a recurs sau, cum s-ar zice, şi-a luat ca prototip, ca erou literar un personaj dintr-o altă confesiune religioasă decât cea creştină. Putea să opteze pentru marii mistici creştini. Au existat, şi mistici, au fost şi sfinţi.
El, însă, a mers spre sufism.
Sufismul este curentul mistic al Islamului. Islamul este o credinţă, o religie mai tânără şi decât iudaismul şi decât creştinismul. Datează de la anul 622, când a luat naştere prin profetul Mahomet...
De ce? m-am întrebat eu, a recurs la acest univers ficţional, pentru că, în ultimă instanţă,un roman nu este decât o LUME IMAGINARĂ, deşi comportă şi sensuri colaterale. Am reflectat şi am găsit o explicaţie, care poate fi luată şi ca o... simplă ipoteză.
Dar cred că e mai mult decât atât.
Iat-o: când personajul din „Duhul apelor”, pictorul Matei Neagu, care în viaţa lui a fost mare mahăr, preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici, om cu privilegii, când şi-a dat seama că şi-a irosit talentul, şi-a pierdut esenţa, a pierdut tot ce a avut el, atunci decide să se întoarcă la casa părintească ca să se reîntâlnească cu propria copilărie – aceea care l-a format în viaţa lui şi care i-a trezit darul de a picta.
Intervine aici factorul autobiografic al autorului: în acel mediu al lacului Ialpug şi al satului natal exista o credinţă, un mit că cine este om ales, cine are harul sfânt în el, îl va vedea pe Calul Năzdrăvan, pe Armăsarul Năzdrăvan ieşind din adâncul apelor, din fundul lacului, arătându-.se în toată splendoarea lui. O dată îi zice Calul Năzdrăvan, altă dată Armăsarul de Argint, pentru că era tot ca şi cum turnat din argint...
Deci, revine la casa părintească şi aşteaptă. Aşteaptă să iasă acel Armăsar, care să-i demonstreze, să reînvie într-însul frumuseţile şi farmecul copilăriei, ştiind că de acolo, din copilărie i-a venit talentul, harul, din adâncul copilăriei.
Aşteaptă, aşteaptă, dar fabulosul Armăsar nu apare din adâncri.
Iată că vine la el un băieţaş din vecini, un puşti de vreo 4-5 ani. Se aşază alături, la fereastra ce dă spre lac şi aşteaptă şi el... După ce aşteaptă ei aşa o oră, două, o seară, două la rând, la un moment dat copilul strigă: „Iese! Îl vezi? Iese! Vine! A ieşit! Iese!” El care atâta l-a aşteptat,el care nu ştia dacă o să iasă acel Cal Nazdrăvan sau n-o să iasă, iată că... a ieşit!
Când a strigat copilul, atunci...
L-a văzut şi el sau nu l-a văzut?
Şi dacă, totuşi, nu l-a văzut?
S-a dus atunci, a intrat EL în lac, și s-a dus EL la Calul Năzdrăvan.
Sfârşitul este trist.
Este tragic.
Acest moment mi-a sugerat ideea, mi-a explicat cauza, motivul pentru care Valeriu Babansky a scris această carte optând pentru sufism, orientându-se spre marii mistici ai sufismului. Pentru că sufismul are un cult aparte pentru apă, pentru mediul acvatic. Iar apa, după cum se ştie şi o confirmă filozofia simbolurilor, este un element-simbol dintre cele mai vechi, mai nobile, mai sfinte. Din apă se naşte viaţa, prin apă se înnoieşte lumea, prin apă ne botezăm, prin apă dacă e învolburată ne pierdem... Prin apă, prin apă, prin apă...
Este un simbol de o răpitoare frumuseţe.
Un al doilea moment: ca să scrii o carte şi să fii convingător, trebuie să-i dăruieşti substanţă din propria existenţă, din propria fiinţă. Apa, acest element sacru a fost stihia cea mai apropiată şi scumpă sufletului lui Valeriu Babansky. Dacă s-ar fi născut la munte, ar fi trăit într-un mediu pietros, stâncos, posibil ar fi ales mediul acela, dar a descoperit în mistica sufismului simbolul apei şi a mers spre el...
Valeriu Babansky a fost un poet subtil: are imagini şi sonorităţi extraordinare.
Stilul lui, cu fiecare carte, devine tot mai eterat, tot mai fascinant. În această ultimă carte este superb, dar e şi una complicată. Ca s-o pătrunzi trebuie să mai fi parcurs ceva lecturi, după care să vii la ea, să vii bine pregătit.
În fine, ţin să spun, în special pentru tineri, despre cea ce a căutat în creaţia lui Valeriu Babansky. Ce a vrut el? Ca un adevărat artist hărăzit cu scânteia geniului, iar el vorbeşte în mai multe rânduri despre geniu, a fost în totală contradicţie cu mizeria lumii. Când se referă la lume, spune că toţi oamenii sunt adormiţi, da, adormiţi şi trăiesc o viaţă de nu se mai trezesc, rămân adormiţi, adormiţi, adormiţi. Numai atunci când omul face un efort ca să se golească pe sine de mizeria vieţii, de deprinderile urâte şi nu numai urâte, ci şi mecanice, atunci începe să se trezească... El zice că omul vine în lume şi lumea îl înghesuie şi îl îmbibă cu fel de fel de lucruri urâte... Trebuie să ieşi din tine, să te goleşti de sinele tău strein, să depăşeşti eul tău egoist, să te cureţi şi atunci vine şi intră în tine lumina lui Dumnezeu, și atunci vine frumuseţea cea mare pe care foarte puţini ajung s-o vadă şi s-o simtă, s-o contempleze...
Intuiţia îmi spune, iar opera lui o dovedeşte, că dânsul, lucrând la cărţile sale a fost mereu obsedat de ideea că n-o să poată atinge înălţimea visată, n-o să poată ajunge la frumuseţea supremă şi, astfel, trecea de la o carte la alta. În unele din ele era pe cale să se autodesfiinţeze.
Acesta este artistul adevărat: dacă nu reuşeşte să realizeze la modul maxim ceea ce şi-a propus, consideră că a eşuat, deci viaţa nu mai are sens şi nu mai face s-o trăieşti. Or, tentaţia autodesfiinţării este pronunţat prezentă în scrisul lui Valeriu Babansky.
Iar această ultimă carte ne oferă frumuseţi alese. Prin ea el a acces, în sfârşit, la starea de totală beatitudine, de întâlnire cu lumina luminilor, la întâlnirea cu Dumnezeu. A ajuns şi a plecat din lumea aceasta a mizeriei. Aici stă taina scrisului lui. Ne spune: „Omul trebuie să tindă să vadă dincolo de aparenţe.” La pictori, când vorbea despre pictori – dincolo de forme, dincolo de culori... Or, ideea lui are şi suport ştiinţific, demonstrat de fizica subatomică: lucrurile, formele pe care le vedem noi nu sunt decât aparenţe. În adâncul lor se ascund esenţele. Aceste esenţe pe care le căuta în cărţile precedente el le spunea UNDE. Da, fiecare obiect, fiecare substanţă emană unde pe care noi urmează să le percem, să învăţăm să le prindem. În ultima carte, în „MOJUD” le numeşte nu unde, ci VIBRAŢII. Vibraţii, vibraţiile cele mai subtile, cele mai fine. Când omul se eliberează, se goleşte de eul lui egoist, de orgoliile lui, de toată tina vieţii, sufletul i se deschide spre frumuseţea supremă a lumii. Iar ca să ajungă la EA, omul trebuie să tindă cu toată fiinţa lui spre DINCOLO, dincolo de aparenţe...
Anume acest DINCOLO l-a fascinat toată viaţa! Şi iată că l-a trăit, prin efort, prin tehnici...
Or, cartea „MOJUD” nu e doar o carte despre un mistic. În ea o să găsiţi expuse tehnici cum să ajungi DINCOLO DE APARENŢE. Veţi afla pagini întregi unde se dau îndrumări în acest sens. E ca şi cum o carte manual, manual de mistică. Sunt pagini cum să urci treaptă cu treaptă, iar pentru asta nu e destul o oră sau două, o zi, două, o lună, două – ci ani la rând, ba chiar... o viaţă!
La un moment dat personajul, iar prin el străluminează autorul însuşi, ne spune: „Atâtea frumuseţi am văzut şi am contemplat din ceea ce am visat, dar iată că m-am întors înapoi în lumea asta mizerabilă, în lumea asta adormită, în lumea asta... De ce n-am rămas eu acolo, DINCOLO?”
Valeriu Babansky şi-a scris ultima carte, a finisat-o cu brio şi a rămas... DINCOLO...
Mai 2015
