Era prin luna iunie 2010, în seria conferințelor „Monica Lovinescu” organizate de IICCMER-ul de atunci. Am vorbit despre comunism ca religie politică. M-am referit, între altele, la ultima scrisoare, trimisă din temniță de Nikolai Buharin, cel pe care Lenin îl numise „copilul preferat al întregului partid”, lui Koba (Stalin). Este un text cutremurător, o declarație de iubire a victimei pentru călău. Buharin a fost executat în martie 1938 în urma celui de-al treilea proces-spectacol (show trial) de la Moscova. Stalin a păstrat scrisoarea lui Buharin în sertarul biroului său de la Kremlin, alături de foarte puține alte documente. Numai adeziunea incandescentă, cvasi-mistică la o credință poate explica prosternarea finală a lui Buharin. Comunismul s-a substituit religiilor tradiționale, a fost o religie-erzaț, așa cum a intuit Simone Weil și cum a demonstrat-o Raymond Aron. După conferință, un prieten mi-a atras atenția asupra similitudinilor dintre devotamentul mistic al lui Buharin și cel al unui activist extrem de important al PCR, Mirel Costea. Am mers la documente, am citit și recitit lucruri zguduitoare despre luptele intestine din Olimpul comunist. Mi-am reamintit apoi de dedicația dată cândva de Petre Pandrea vechii ilegaliste Ilka Melinescu pe volumul său despre Brâncuși: „Tigroaicei Ilka Melinescu în amintirea prietenilor noștri comuni Ana Pauker și Lucrețiu Pătrășcanu, frați inamici interdevorați”.
Asemeni altor formațiuni de tip bolșevic, și secta mesianică numită PCR a cunoscut sinucideri, reale ori regizate. Fostul premier și președinte al Consiliului de Stat, Chivu Stoica, s-a sinucis cu pușca de vânătoare. S-a sinucis, la începutul anilor ’60, soția ministrului Sănătății, Voinea Marinescu (mama doctorului Bogdan Marinescu). Am auzit adeseori, acasă, discuții purtate în șoaptă despre un misterios personaj numit Mirel Costea, sinucis cu ani în urmă. Părinții mei erau prieteni cu doctorul Gabriel Barbu, cunoscut istoric al medicinei, și cu soția sa, Cora. Tot în șoaptă mi s-a spus că doamna Cora Barbu era sora lui Calmanovici, deci sora soției acelui enigmatic Mirel.
Încrengăturile de rudenie din partid explică multe din alianțele și vendetele care au marcat istoria acestei formațiuni. Istoria comunismului este una a nesfârșitelor reglări de conturi. Aveam să aflu, în cadrul cercetărilor mele pentru scrierea Stalinismului pentru eternitate, că acest înalt funcționar al partidului, un ilegalist extrem de popular între veteranii comuniști, fusese cumnatul lui Emil Calmanovici. Numele său originar era Natan Zaider, îl schimbase asemeni atâtor altora, la cererea partidului, în ceea ce fusese al său nom de guerre. Despre Calmanovici a scris Robert Levy, autorul biografiei Anei Pauker, un studiu remarcabil în Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, Vol. 1, 2002, consacrat temei „Holocaust și comunism”. Intitulat „Naivitate fatală: Tragedia lui Emil Calmanovici”, articolul lui Bob Levy prezenta o imagine pe cât de veridică, pe atât de răscolitoare a unui destin de intelectual atras și devorat de mirajul comunist. Spre a relua o sintagmă a lui Bellu Zilber, Calmanovici a „căzut la Partid”, a crezut orbește în promisiunile utopice ale stalinismului, s-a identificat cu o disciplină proprie unui ordin militar-religios. În final, probabil că a înțeles că se înșelase, că Partidul era de fapt o organizație de tip mafiot, cu norme secrete și răzbunări sordide, nu o fraternitate a abnegației, altruismului și solidarității. A murit ca urmare a grevei foamei, declanșată în semn de protest față de detenția sa, pe care o considera absolut fără temei, în noaptea de 11 spre 12 martie 1956, deci la scurt timp după „Raportul Secret” al lui Hrușciov, catalizatorul marilor frământări ce aveau să ducă la Revoluția Maghiară și, în final, la colapsul Blocului Sovietic. În 1968, Comisia de partid numită să examineze cazul Pătrășcanu și alte abuzuri ale epocii Dej a calificat decesul lui Calmanovici drept „un act de asasinare a lui”.
