Nichita DANILOV, Portrete fără ramă

De când îl ştiu pe Nichita Danilov – de-aproape o viaţă! –, autorul ieşean nu a încetat să mă uimească prin „polifonia” de voci, de unde în realitatea de zi cu zi pare un taciturn: poet de primă mână, romancier de cursă lungă, gazetar incisiv, iar mai încoace şi… istoric literar.

„Prin geamul aburit de litere, am aruncat o privire în camera obscură ce adăposteşte viaţa noastră literară. Am putut vedea înlăuntrul ei atât cât mi-a permis conştientul şi, desigur, subconştientul. Am văzut şi tragedia, dar şi comedia literaturii”, se mărturiseşte autorul Portrete-lor fără ramă, Tracus Arte, 2012, precizând totodată că şi-a privit a[u]ctorii „prin intermediul ocheanului întors, micşoraţi în perspectiva timpului şi spaţiului unei pagini scrise, dar şi cu ajutorul lupei, mărind detaliile”.

Polemică – Impresii de marţi despre Cenaclul de Luni etcetera, chiar aşa se intitulează, în răspăr, partea întâi a cărţii; şi nici a doua, La Diabolo, nu-i mai cuminte –, fără să fie răutăcioasă; bogată în detalii biografice care fac deliciul unei vieţi literare, fără să umbrească totuşi memoria niciunui boem de marcă (V. Mazilescu, M. Ursachi ş.a.); generoasă cu marile talente, cărora le trece cu vederea slăbiciunile omeneşti, dar neiertătoare cu impostura, pe care o denunţă pe faţă; pur şi simplu emoţionantă prin felul de a scrie participativ, punându-i în lumină pe toţi ceilalţi şi rezervându-şi zona de umbră, ditamai volumul lui Danilov este şi o excelentă Istorie a literelor române din ultimele 3-4 decenii, una cu faţă umană însă – mai exact, cu numeroase feţe, de-ar fi să le pomenesc aici doar pe: Mariana Marin, Nora Iuga, Virgil Mazilescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Grigore Vieru ş.a. Iar atunci când mai şi fabulează, tot spre a surprinde ceea ce se află dincolo de aparenţe o face, ca-n această secvenţă perfect adevărată – până la un punct: „Ţin minte şi azi cum, însoţiţi de Nicolae Popa şi Em. Galaicu-Păun, navigam pe bulevard [-ul Ştefan cel Mare], împingând în faţă un landou, plin de sticle de şampanie. Atunci, l-am auzit pe Eugen Cioclea exclamând: «Daţi totul la o parte ca să văd!» «Ce?», l-am întrebat cu toţii în cor”, după care vine poanta: „«Nimicul!», a zis el. Şi ne-a arătat, desfăcându-şi calota, o parte din emisfera sa cerebrală, ce semăna cu o tăbliţă de lut ars acoperită cu tot felul de hieroglife”.
Asta e – Nichita Danilov nu doar că-şi citeşte personajele, ci ştie şi ce-i în (de) capul lor!