Da, cu Mircea Iorgulescu, dar şi cu... Europa Liberă. Vreau să zic: cu postul de radio Europa Liberă. Şi nu doar în calitate de ascultător, ci de... invitat într-o emisiune. Prima, anume prima mea emisiune la Europa Liberă. Dar asta a fost demuuult - în 1998.
Iar întâlnirile, primele două din cele trei, au avut loc şi mai demult.
Cum s-a produs declicul acestor amintiri? Şi de ce anume Mircea
Mircea Iorgulescu
Iorgulescu? Dacă stau să analizez (şi lucrurile dintr-un trecut demult uitat au, de obicei, surse şi imbolduri multiple şi variate, spre a răzbi la suprafaţă din afunduri de memorie!), trei au fost motivele: 1.În 2013 regretatul meu amic ar fi împlinit 70 de ani, dar, vai! s-a stins prematur în mari chinuri; 2. Am descoperit, cu ceva ani în urmă în arhiva mea două scrisori de la el, datate cu 1979, iar mai târziu şi o a treia, din 1982; 3. Tot navigând pe internet, am descoperit în presă nişte materiale, din care am dedus că în ultimii săi ani Mircea Iorgulescu a devenit subiectul unui aşa zis „caz Mircea Iorgulescu”, ceea ce m-a durut...
M-a durut profund...
Pornind să lucrez în anii '70 ai secolului trecut la o carte inspirată din istoria Moldovei şi, având nevoie spre a mă documenta şi a vedea locuri în teritoriile din dreapta Prutului, tot făceam demersuri la oficialităţi, spre a-mi aproba o călătorie în România. Niciun răspuns: fie negativ, fie... ne-pozitiv! Anii se perindau, unul după altul... Şi, iată, în 1979, s-a întâmplat să se... rupă tăcerea. Dar cum? Am fost inclus într-un grup de scriitori, pe atunci... sovietici (subliniez termenul, anticipat, pentru că printre întrebările lui Mircea, în dialogul nostru de mai târziu, dânsul mi-a adresat una, cu subtext: „Cum te simţi dta, dle Beşleagă, care ai fost scriitor sovietic şi astăzi eşti... ce eşti?”), dintre care unul era un rus, care luptase în timpul războiului pe teritoriul României, altul un azer şi un evreu, care la sigur nu era scriitor, dar vorbea româna, pentru că era născut la Izmail, făcuse politehnica înainte de război la Bucureşti, iar în ‘40 fusese trecut clandestin în URSS, unde ş.a.m.d. Deci, era, ca şi cum pe post de... translatooor...
Eu cerusem o călătorie de studii şi iată ce mi s-a oferit. Să merg în grup, mereu flancat de cei trei. Ba şi mai al dracului: durata aflării în ţară era de doar... şase zile! Ce puteai să afli în nicio săptămână?
Şi, totuşi, am reuşit ceva!
Graţie bunăvoinţei secretarului USR, Laurenţiu Fulga, dar şi a angajatului acesteia Constantin Oncică, am izbutit să deturnez ruta cu direcţia Cluj, pentru care pleda aşa zisul nostru translatooor, spre Mănăstirile din Nordul Moldovei...
Ei bine, acel magnific periplu prin locuri de mine atât de îndelung visate ar putea face subiectul unui amplu text, aici, însă, mă voi limita la ceea ce se referă la temă. Aflat la Bucureşti, am ţinut să vizitez, în afară de Uniunea Scriitorilor, redacţia României Literare şi cea a Secolului XX, publicaţii, care pentru noi, cei de la Chişinău, erau ca aerul, în atmosfera noastră sufocantă...
Anume în redacţia României Literare l-am cunoscut pe Mircea Iorgulescu. A fost un moment de mari emoţii! Eu, care de pe la începutul anilor ‘60 citeam toate publicaţiile literare româneşti, de la prima la ultima coloană, să am fericita ocazie de a-l contacta pe unul din cei mai activi şi incisivi critici literari, lucru ce părea ceva de domeniul fantasticului. Aşa zic eu acum, dar atunci, vreau să mărturisesc, dar sincer de tot, gazdele nu se prea deschideau în faţa unor reprezentanţi ai URSS, căci erau sub draconicul regim ceauşist, care transpira la fiece pas... Mircea, însă, a fost cât se poate de liber în dialogul cu mine, ceea ce m-a dispus la o comunicare simplă, omenească...
Abia ulterior urma să aflu că dânsul avea anumite motive să comunice cu mine mai strâns decât alţii: proiecta o călătorie în URSS şi dorea să obţină cumva posibilitatea de a face un popas la Chişinău.
7 ianuarie 2014. V.Beşleagă
( va urma)