„A avea conştiinţă înseamnă a te perpeli. […] Conştiinţa e spaţiul ficţional în care răul făcut altuia este imaginat analogic ca rău suferit pe cont propriu”.
Ce are în plus volumul lui Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, Humanitas, 2013, faţă de cărţile de memorie ale supravieţuitorilor universului concentraţionar românesc? Nu aş putea să formulez un răspuns, suficient că-mi pun întrebarea…
„Dacă nu mă învrednicesc să spun povestea de la cap la coadă, intru în mormânt complice cu turnătorul meu”, afirmă din capul locului autorul, după ce află din dosarul său de urmărire că omul care îl livrase Securităţii este… coacţionar la Humanitas! Urmează 18 scrisori desfăşurate, în care – dincolo de labirintul propriului destin, destul de înfundat: „Tipii aceia stătuseră în nişte loji nevăzute, întreţinute cu o uriaşă cheltuială, şi mă priviseră defilând despuiat, ani şi ani la rând, pe scena vieţii” – însuşi orizontul (închis, ca să nu zic de-a dreptul fără orizont, după 1971) vieţii intelectuale din România ceauşistă e scrutat îndeaproape: „Nu aveai cum să te ascunzi. La scara noastră, acest rezultat a fost obţinut cu 14.300 de salariaţi ai Securităţii şi cu 450.000 de informatori.” Puţin câte puţin, se conturează tabloul unor „sistematizări ale complicităţii induse la nivel colectiv”, în care „trebuie să te mânjeşti cu ceva care nu poate fi spălat, şters (…) ca să capeţi mirosul lor, să puţi”; cu atât mai contrastantă figura unui intelectual de nici 30 de ani, care „nu mirosea a marxism”, „parfumul specific, în cazul nostru, fiind ideologia”. Trebuind să opteze între „două posturi ale intelectualului în comunism: om de cultură? propagandist al partidului?”, G. Liiceanu alege… să dea „prima variantă a traducerii româneşti a faimosului text heideggerian, Scrisoare despre umanism” – şi asta în anul „Tezelor din iunie” ale Tovarăşului. (Atunci când îşi propune traducerea pentru Revista de filozofie, redactorul-şef al acesteia, despre care la acea oră nu ştia că este chiar „dragul lui turnător”, îl roagă „să scrie un text despre – eram în noiembrie – încă proaspetele Teze din iunie”. „Aşadar, conchide autorul după faimoasa şedinţă în care este „demascat” ca „plagiator” (sic!) al lui Noica şi data afară de la Institutul de Filozofie, n-ai voie să faci nimic din ce te-ar putea individualiza, din ce te-ar putea face distinct, din ce te-ar face să ieşi din rând. (…) Cu excepţia «conducătorului unic», nu vor mai exista vedete.”)
Şi fiindcă nu mă pot despărţi de carte după încheierea lecturii, iau cu mine această idee de reţinut mereu: „a avea conştiinţă înseamnă a te perpeli. […] Conştiinţa e spaţiul ficţional în care răul făcut altuia este imaginat analogic ca rău suferit pe cont propriu”.
20 ianuarie ’14