Printre imaginile şocante venite de la Kiev, cel mai tare m-au frapat cele ale unor biserici transformate ad-hoc în lazarete pentru răniţii de pe Maidan. Casa Domnului îşi deschidea astfel uşile pentru cei năpăstuiţi; totodată, încercarea mitropoliei kievene de a remedia conflictul merită toată stima. Dar, de fapt, ce spune doctrina creştină à propos de rezistenţă, dincolo de „să-i dăm Cezarului ce-i a Cezarului…”?
Rezistenţa pasivă este permisă faţă de o lege injustă, dar ea devine mereu obligatorie în cazul în care legea autorităţii civile ordonează o acţiune sau o omisiune intrinsec rea: nu este niciodată licit să asculţi de un ordin contrar legii naturale sau legii pozitive a lui Dumnezeu (Oddone, „La rezistenza alle leggi ingiuste secondo la dottrina cattolica”, in Civilta cattolica, 1944). În materie de rezistenţă activă, problema rezistenţei legale e dublată de cea a rezistenţei armate. Astfel, autoritatea Bisericii recomandă datoria de rezistenţă în cazurile grave în care morala şi credinţa sunt în pericol. În enciclica sa „Sapentiae christianae”, papa Leon XIII spune explicit: „Cei care iubesc prudentiam carnis, falsa prudenţă a lumii, care… pretind să obţină recompense datorate învingătorilor fără să se lupte, departe de a împiedica relele, nu fac decât să le netezească drumul acestora”. În consecinţă, nimeni nu poate fi acuzat de rebeliune şi nici nu poate blama cetăţenii care se unesc pentru a exercita dreptul lor de opoziţie şi pentru a combate o legislaţie injustă prin mijloace legale şi cinstite. Totodată, rezistenţa activă armată este rezervată cazurilor extreme, atunci când „se perpetuează o opresiune cu adevărat tiranică” (părintele iezuit Andrea Oddone).
Acelaşi Oddone nu legitimează recursul la violenţă armată decât n patru cazuri:
- Tirania puterii trebuie să fie constantă şi obişnuită şi trebuie să aibă un caracter de o atare gravitate încât să pună în pericol bunurile esenţiale ale unui popor sau ale unei naţiuni…
- Gravitatea situaţiei este manifestă şi judecată ca atare nu de persoane private sau de o parte anumită a populaţiei, ci de cea mai mare şi mai bună parte a acesteia în ceea ce priveşte cinstea şi înţelepciunea, astfel încât se poate spune că rezistenţa activă porneşte într-adevăr de la o autoritate publică şi nu de la o iniţiativă privată.
- În tentativa de a răsturna o putere tiranică trebuie ca, ţinând cont de părerile personale competente, probabilităţile de succes să fie numeroase…
- Distrugerea guvernării tiranice nu trebuie să sfârşească cu o situaţie mai tragică şi mai nefastă decât cea pe care am vrut s-o doborâm recurgând la forţă…
Astfel, concluzia părintelui iezuit se aseamănă foarte mult cu teoria lui Thomas d’Aquino, a cărui autoritate este invocată în mod constant, ea rezumând în definitiv ceea ce Platon formula pe timpul său. Nu-i mai puţin adevărat însă că „insurecţia revoluţionară – cu excepţia cazului unei tiranii manifeste şi prelungite care aduce atingere drepturilor fundamentale şi dăunează într-o manieră periculoasă binelui comun al ţării – constituie o sursă de noi injustiţii şi de noi dezechilibre, provocând noi ruine. Nu se poate combate un rău real cu preţul unui rău şi mai mare” (papa Paul VI, „Populorum progressio”).
…Acestea fiind spuse, nu pot să nu mă întreb unde a fost mitropolitul Moldovei Vladimir, dar şi mitropolitul Basarabiei Petru, pe data de 7 aprilie 2009…