Pagini din Arhiva Europei Libere: Turneul Ansamblului de Folclor al UGSR la Paris în 1955 (II)

Pentru cercetătorul vieții culturale românești din primul deceniu de regim comunist din România, documentele din Arhiva Europei Libere, catalogate și păstrate în Arhivele Open Society de la Budapesta, în cadrul proiectului „Moștenirea Popoarelor Europei”, aduc o serie de detalii concrete, extrem de utile pentru reconstituirea unui tablou veridic și colorat al timpului.
Documentul datat 20 ianuarie 1955, despre turneul în Franța al Ansamblului folcloric al UGSR - a cărui prezentare am început-o în această rubrică săptămîna trecută - o relatare a unuia din corespondenții Europei Libere la Paris, insistă pe constrîngerile de tot felul la care erau supuși artiștii, începînd cu supravegherea strictă de către agenții și colaboratorii Securității, instalați la Paris.

Legația română ceruse Ministerului de Interne al Franței ca forțe de poliție să păzească atît hotelul în care fusese cazat Ansamblul folcloric, cît și sala Teatrului de l'Empire, sub pretextul că exilații de la Paris ar fi intenționat „să răpească” membri ai trupei. Cum o afirmă documentul, gestul nu era decît unul de a se putea susține, în cazul defecțiunii vreunui artist, că acesta „nu ar fi ales libertatea din proprie inițiativă, ci că ei ar fi fost răpiți”.

Spectacolul de la 12 ianuarie 1955, scria corespondentul Europei Libere, a început la ora 21 și s-a încheiat la miezul nopții, fiind „în general bine primit de spectatori, orchestra și dansatorii fiind ovaționați, în special Dumitru MARINESCU solist la țambal și naistul Ion OPREA.”

Baritonul Nicolae Herlea

Potrivit relatării, „mai puțin apreciați au fost soliștii vocali reprezentați de Aurelia FĂTU, [...] de Nicolae HERLEA, care a interpretat „Țara mea” și un cîntec progresist intitulat „Iubitul e pregătit pentru nuntă”, și de Nicolae RAFAEL care a intepretat „Jieneasca”...”

Corespondentul postului de radio observa în continuare că „pentru cei care au avut ocazia să cunoască la fel de bine dansurile folclorice românești și cele rusești, s-a putut constata că majorității celor românești li s-a imprimat o notă caracteristică rusească, vizibilă în felul de a interpreta dansul, în tempo-ul său, maniera de a se retrage în stilul cazacilor și, mai ales, aducerea în scenă, pe rînd, a cîte unui dansator, care interpreta diverse figuri, pocedură tipică rusească.”

„În plus, în portul național românesc au fost introduse elemente noi”. Între ele, martorul semnala folosirea de către bărbații dansatori a cizmelor scurte cu tijă moale, a unor pantaloni roșii, cum nu existau în nici o regiune a României, iar în cazul femeilor a „cizmelor roșii tipic sovietice sau ungurești, sandaua românească fiind eliminată”. Concluzia sa era că, „nota rusească se datorează obligației echipelor folclorice de a prezenta în fiecare spectacol, programe jumătate rusești, jumătate românești, și faptului că, grație servilismului conducătorilor, treptat în arta populară românească a fost introdus elementul rusesc.”

„Decorurile - nota același corespondent al Europei Libere - au fost în mod evident realizate în scop propagandistic. Este arătat astfel un album uriaș, ale cărui pagini sînt întoarse de șase ori. În fața fiecărei pagini apar echipe de dansatori, îmbrăcați minunat în costume naționale. Pe fundalul fiecărei pagini apărea o imagine de propagandă de genul: o fabrică pe prima pagină, un cîmp lucrat de tractoare pe a doua, o sondă de petrol pe a treia, apoi o linie de elecrificare ce trece pe lîngă un sat ș.a.m.d. [...].”

„La sfîrșitul spectacolului, artiștii au fost ținuți în culise încă trei sferturi de oră, în așteptarea plecării publicului. Numai personalul Legației, agenții veniți de la București, si cei împrumutați de Partidul Comunist francez au ieșit în stradă să aștepte artiștii. A așteptat și grupul de 20 de refugiați români. Cînd, în final, artiștii au ieșit din sală, aceștia din urmă au început să strige: „Să vă lase liberi să putem bea o bere cu voi”. Personalul Legației s-a găsit într-o situație jenantă și nici unul din cei prezenți, date fiind circumstanțle, nu a avut posibilitatea de a replica refugiaților.

Pînă la urmă, artiștii s-au suit în autobuze și au fost duși direct la hotel, la ușa căruia, ministrul Drânceanu, Vaida, și alți doi membri ai legației, au rămas pînă cînd ultimul artist a dispărut în hotel”.

Aici se încheie relatarea documentului. Nimeni nu pare să fi fost „răpit” sau, cu alte cuvinte, să fii reușit să aleagă libertatea...
S-ar mai putea adăuga doar, utilizînd amintirile dirijorului Sergiu Comissiona - [Cecilia Burcescu, A Romanian Rhapsody. The Life of Conductor Sergiu Comissiona. (Xlibris Corporation, Vancouver) 2008] - că aprecierile entuziaste ale corespondentului postului de radio despre calitatea și succesul dansatorilor români, sînt confirmate de cronicile elogioase apărute în zilele următoare spectacolului în Le Monde, în săptămînalul France Observateur și, în cotidianul France Soir, care își intitula critica spectacolului „Triumful dansului”.

Altfel, singurul din ansamblul de 125 de persoane care pare să se fi bucurat de o relativă libertate a fost Comissiona, care a putut ieși din hotel serile, petrecîndu-le la două spectacole la Opera din Paris, cu Faust de Gounod și Oberon de Weber, dirijate de un mare șef de orchestră, André Cluytens, despre care povestea apoi elogios la reîntoarcerea în România.