Alla Ceapai a stat de vorbă cu Viorica Olaru-Cemîrtan, istoric, doctor în ştiinţe umanistice, autoarea monografiei „Deportările din Basarabia” şi administratoarea paginii web tematice deportari.md.
Europa Liberă: În urmă cu 65 de ani, în aceste zile, 23-24 iunie, s-a format componenţa staff-ului care urma să se ocupe de cel de-al doilea val de deportări din 5-6 iulie 1949. Cum a fost înfăptuită această operaţiune de deportare?
Viorica Olaru-Cemîrtan: „Într-adevăr marcăm în aceste zile cu reculegere cel de-al doilea val de deportări masive din RSSM, care a coincis cu deportările masive din Ţările Baltice şi Ucraina. Operaţiunea de deportare a avut un caracter foarte complex.
Pregătirile propriu-zise au început cu mult timp înainte de 5-6 iulie 1949. Un context mai larg - după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial lupta cu ţărănimea a căpătat o formă şi mai severă în scopul de a produce colectivizarea. Tocmai din considerentul că a existat acea rezistenţă la nivel de ţărani faţă de sovietizarea în agricultură s-au pus la cale măsurile, pe care le cunoaştem cu toţii, începând cu 1946. S-au mărit impozitele pentru pământ. Însă asta nu a dus la acel rezultat scontat de puterea sovietică.
Astfel în 1947 s-a organizat acea foamete înăsprită în mod artificial. Chiar dacă foametea a fost la fel o lovitură foarte puternică, oamenii oricum nu intrau benevol în colhozuri aşa cum vroia puterea sovietică. respectiv, a fost dată a treia lovitură şi anume deportarea. Deportarea a fost acea formă a terorii staliniste care în cazul dat, în anul 1949, urmărea scopul principal să impulsioneze transformarea gospodăriilor ţărăneşti în colhozuri. Începând cu 1947 au început să se organizeze liste cu aşa zişi chiaburi sau, alt termen de epocă, moşieri care deţineau acest pământ. Deci, obiectivul era clar economic. De la această deportare s-a dorit atât colectivizarea, cât şi tuturor celor care mai rămâneau a fi indezirabili puterii sovietice.
Către mai 1949 deja existau acele liste în fiecare localitate, dosarele erau perfectate. Majoritatea dosarelor conţineau lucruri inventate şi neverificate. Toate dosarele pe care le-am văzut şi care pot fi consultate de urmaşii celor deportaţi conţin asemenea verdicte ce ţin de trădarea patriei, spionaj. De cele mai multe ori, şi asta a fost lucru care m-a uimit foarte mult atunci când ţineam în mână dosarele, decizia propriu-zisă de deportare a familiei pe vecie era luată la jumătate de an sau un an post factum. De multe ori persoana deja putea fi moartă undeva sau împuşcată, sau nu rezista, iar decizia abia atunci se lua că persoana şi familia ei trebuie deportată. Se făcea post-factum toată documentaţia care era necesară pentru a „justifica” această crimă. Nu trebuie să uităm de aspectul naţional, mai ales în acest al doilea val de deportare masivă cei mai mulţi care au avut de suferit au fost totuşi românii, etnicii basarabeni de aici. Dar desigur că au fost şi etnici bulgari, ucraineni, ruşi, găgăuzi.”
Europa Liberă: Istorici din Moldova colaborează, fac schimb de informaţii cu colegii din Ucraina sau Bulgaria, etnicii cărora au suferit în urma acestor deportări? Aşa cum se face în cazul altor cercetări pe subiecte sensibile cum ar fi bunăoară Holocaustul.
Viorica Olaru-Cemîrtan: „Suntem în urma altor ţări, din păcate, la capitolul recuperarea memoriei şi la reabilitarea acestor pagini din istoria recentă. Încă nu avem o linie clară de colaborare internaţională cu ţările menţionate. Dar sunt anumite proiecte care lucrează pe anumite filiere. Sunt abia nişte proiecte pilot.
Aş vrea să aduc un exemplu, în toamna anului trecut am lansat un proiect „Expediţiile memoriei” în care am fost în Kazahstan şi am urmărit, restabilit soarta basarabenilor deportaţi în Kazahstan. La momentul dat suntem la etapa de colectare a datelor din arhive. Din Kazahstan sunt recuperate arhivele cu listele deținuților de război.
Următoarea etapă va fi şi elucidarea problemei deportărilor. Desigur că sunt necesare eforturi complexe. E nevoie atât de resurse umane, cât şi de aspecte logistice, accesul la arhive trebuie facilitat şi impulsionat. Desigur că e nevoie şi de resurse financiare. Cu colegii din România avem mai multe activităţi, dar sunt abia la nivel de pilot, sunt incipiente. Dar există o dorinţă foarte mare. Cel puţin colegii mei care sunt preocupaţi de subiectul dat sunt deschişi să colaboreze.”
Europa Liberă: Pentru că aţi amintit de colegii din România, ştiu că acolo tematica crimelor comunismului trezeşte mare interes şi în rândul tinerilor, chiar proaspeţilor absolvenţi ai facultăţilor de istorie, care fac cercetări, scriu cărţi despre deportaţi, deţinuţi politici. Tinerii din Moldova sunt la fel de entuziasmaţi de această tematică, în special de deportări?
Viorica Olaru-Cemîrtan: „Studenţii care îşi fac studiile la facultăţile de profil au un interes sporit faţă de acest subiect. Cunosc acest lucru pentru că şi eu am avut experiența de a preda la anumite facultăţi şi vedeam cât este de efervescentă tematica respectivă. Majoritatea dintre aceşti tineri, în primul rând, în familiile proprii au avut bunei, rude deportaţi. Ei au simţit impactul acestei orori asupra familiilor lor personale. În alt doilea rând, subiectul este actual. Se vorbeşte în presă, este prezent chiar în discursul politic, în mod special în lunile iunie şi iulie. Deliciul acestui subiect este faptul că aici se poate combina arhiva, documentul cu sursa vie, cu martori, cu cei care îşi pot aminti anumite lucruri.
În cadrul cursurilor mele, studenţii chiar erau foarte entuziasmaţi să găsească supravieţuitori ai deportărilor şi să înregistreze cu ei interviuri de istorie orală. La momentul dat, am onoarea să administrez site-ul tematic deportari.md şi acolo la fel aştept contribuţia tinerilor şi chiar avem câţiva tineri care foarte activ filmează, înregistrează interviuri cu supravieţuitorii depotrărilor şi le postează.”
Europa Liberă: La final, pe scurt să ne spuneţi, care ar fi diferenţele între primul val de deportări (1941) şi cel de-al doilea din 1949?
Viorica Olaru-Cemîrtan: „Ca formă de organizare, primul val de deportare a fost organizat mai prost. S-a avut la dispoziţie puţin timp, totul era în mod haotic organizat. Către al doilea val de deportare deja exista o experienţă, deja exista reţeaua de spioni, agenţi, persoanele colaboraţioniste. Existau statistica şi listele locuitorilor. La nivel conceptual cel mai mult ar trebui să vorbim evidenţiind deosebirile.
Primul val de deportări s-a referit mai mult la conceptul de a întări frontierele, spatele frontului, pentru că deja Uniunea Sovietică intrase în conflagraţia mondială. Se dorea eliminarea elementelor indezirabile care nu împărtăşeau concepţia sovietică, mai ales cea comunistă bolşevică. Au fost deportaţi în special intelectualii, păturile care reprezenta elita social politică. Iar în al doilea val de deportare accentul s-a pus pe aşa zişii mari comercianţi şi chiaburi.
Dacă e să explic într-o frază atunci trebuie să spun că prima deportare a fost o ofensivă social politică, iar al doilea val de deportare a fost o ofensivă economică şi cel de-al treilea val de deportare din 1 aprilie 1951 a fost o ofensivă spirituală, pentru că atunci au fost deportaţi în mod special reprezentanţii cultului martorii lui Iehova. Astfel că în trei lovituri foarte dure s-a implantat, în primul rând, acea frică, care şi astăzi ne bântuie ca o fantomă. În al doilea rând, s-a schimbat structura social-economică a acestei regiuni, nu mai spun de realităţile politice, şi s-a dus la aservirea spiritului liber şi naţional.”