Faimoasa butadă a lui William Faulkner aleasă ca titlu pentru acest eseu se aplică în mod cert peisajului postcomunist, un univers politic, moral și cultural impregnat de memorii încă neprocesate. Doi eminenți cărturari, extrem de apreciați pentru contribuțiile lor la înțelegerea noastră asupra comunismului sovietic, au realizat o colecție edificatoare de studii concentrate pe impactul moștenirilor istorice asupra comunităților post-totalitare, mai mult sau mai puțin democratice. Au trecut 25 de ani de la prăbușirea a ceea ce istoricul Martin Malia numea partocrații ideocratice, în timpul acelei extraordinare serii de evenimente pe care Papa Ioan Paul al II-lea le-a unit sub umbrela semantică de annus mirabilis 1989. De fapt, 1989 s-a încheiat în decembrie 1991, odată cu dezmembrarea statului creat de Lenin la 1917. Inițial, a prevalat euforia și mulți s-au grăbit să anunțe pogorârea unei novus ordo seclorum peste lume. Ulterior însă, au apărut și primele întrebări: A dispărut pur și simplu trecutul comunist sau continuă încă să influențeze, direct și indirect, noile construcții politice? Este deplorata corupție generalizată din fosta URSS și Europa Est-Centrală un fenomen nou, sau își are mai degrabă obârșia în nepotismul deșănțat caracteristic fazei terminale a regimurilor comuniste?
Ken Jowitt, autor al cărții de pionierat „Noua dezordine mondială: extincţia leninistă” (Curtea Veche, 2012; 1992; varianta în limba engleză apărută la University of California Press sub titlul „New World Disorder: The Leninist Extinction”), a fost unul dintre primii, dacă nu chiar primul politolog care să sublinieze importanța crucială a moștenirilor în reconfigurarea ordinii post-totalitare. În mod cu totul justificat, coordonatorii acestui volum edificator îi aduc un omagiu. Spre deosebire de cei care au crezut că trecutul nu contează, Jowitt și studenții săi, incluzându-i aici pe Rudra Sil, Marc Howard, Arista Cirtautas, Veljko Vujačić, Grigore Pop-Elecheș (prezent în acest volum), au insistat asupra dimensiunii istorice a tranzițiilor. Nu au pus în evidență doar povara trecutului comunist, ci și resurgența memoriilor, simbolurilor și valorilor precomuniste.
Fără îndoială, locuitorii lumii postcomuniste nu sunt prizonieri ai trecutului. Beissinger și Kotkin au dreptate când avertizează asupra oricărei forme de determinism fatalist. Și totuși, trecutul continuă să bântuie memoriile individuale și colective deopotrivă, și provoacă polemici, controverse, bătălii intelectuale, războaie culturale. Același trecut afectează modul în care oamenii tratează chestiuni precum drepturile de proprietate, procedurile juridice, chiar drepturile omului. Reconcilierea cu trecutul este o expresie, în fapt un laitmotiv pe care îl putem auzi în toate aceste țări, din Estonia în Croația, și din România în Ucraina. Derapajul neo-autoritar care continuă în Ungaria sub premierul Viktor Orban este el însuși justificat de către arhitectul său drept o încercare de a purifica sfera publică de orice urme reziduale comuniste.
Două variabile sunt suficient de puternice: geografia și timpul. Există distincții semnificative între țările fostei URSS și cele ale Europei Est-Centrale. De asemenea, impactul moștenirilor rămâne un factor care distinge între Balcani și Europa Centrală, confirmând adesea invizibila, și totuși persistenta, prezență a tradițiilor habsburgice (domnia legii, constituționalismul, societatea civilă, valorile burgheze urbane). Trebuie remarcat că experiența sovietică (minus statele baltice și Moldova) a durat peste șapte decenii. Totodată, examinarea moștenirilor presupune o distanță în timp care ar permite cercetătorului să determine dacă avem de-a face cu fenomene pasagere sau cu circumstanțe sociale de durată. Prin urmare, este corect să privim, așa cum o fac și coordonatorii acestei cărți, către analiza clasică a lui Alexis de Tocqueville, „Vechiul regim și revoluția” (Editura Nemira, 2000; 1855 pentru ediția originală). Clivajul macroistoric la care s-a referit a avut loc cu cincizeci de ani mai devreme, oferind astfel avantajul „unei distanțe temporale între trecut și prezentul discutat, astfel încât presupusa conexiune să nu poată fi considerată o stare de lucruri pasageră”.
Beissinger, Kotkin și colaboratorii la acest volum percep demersul lor în contrapartidă, sau chiar ca o provocare la cândva dominanta paradigmă tranzitologică, cu ale ei ipoteze triumfaliste, implicații teleologice și lipsă de preocupare pentru impactul a ceea ce am numit cândva a fi leninismul rezidual. Meritul acestui volum stă mai ales în efortul de a introduce substanță empirică în abordarea noastră asupra conceptului de moșteniri. Coordonatorii au invitat un grup de specialiști pentru a trata aceste chestiuni în modalități riguroase din punct de vedere empiric și de-a lungul unui model conceptual care privește la natura multifațetată a ceea ce înțelegem prin moșteniri. Speculația, oricât de atractivă ar fi, este înlocuită aici de o analiză concretă și superb documentată. Cu alte cuvinte, moștenirile nu sunt nici omogene, nici liniare, ci structuri policromatice care leagă trecutul de prezent prin varii forme indirecte de cauzalitate.
Marele filosof polonez, Leszek Kołakowski, a vorbit cândva despre ruinele mișcătoare ale comunismului, o metaforă pe care o găsesc foarte adecvată pentru abordarea intelectuală propusă în această lucrare. Coordonatorii și-au îndemnat autorii să „nu măsoare evoluțiile prin etaloane holiste ori prin vreo concepție abstractă asupra tipului de societate în care ar fi trebuit să se transforme aceste societăți, ci prin ce tip de relații întrețin ele de fapt”. (p. 6) Capitolele individuale răspund prin urmare la întrebări de tipul: cum poate exista proprietate privată într-un mediu văduvit de domnia legii, cum se raportează instituțiile, modelele și obiectivele în noile societăți politice la regimul anterior și în ce măsură putem vorbi de experiențe complet noi? Aceste lucruri au un efect asupra însuși conceptului de schimbare revoluționară și a semnificației transformării din 1989-1991 pe care unii autori (inclusiv subsemnatul) o leagă de ascensiunea societății civile, iar alții, în special Stephen Kotkin, o văd drept opera unei societăți necivile care bate în retragere. Pentru el, societatea necivilă este un alt nume pentru ruinata birocrație comunistă care se reinventează pe sine ca noua clasă de afaceri (antreprenorială) a postcomunismului.
Studiile postcomuniste se confruntă adesea cu o confuzie conceptuală. Nu este însă și cazul acestei cărți. Atât coordonatorii, cât și autorii, își precizează foarte lămurit conceptele operaționale. Spre exemplu, Beissinger și Kotkin definesc moștenirile istorice în termeni cât se poate de inechivoci, făcând prin urmare un serviciu literaturii care se ocupă, în general, de aceste subiecte: „Printr-o 'moștenire' înțelegem o relație de cauzalitate durabilă între vechile instituții și politicile practicilor și convingerilor subsecvente, mult după ieșirea din uz a regimurilor, instituțiilor și politicilor care le-au dat naștere.” (p. 7) În capitolul său, Grigore Pop-Elecheș examinează prioritățile educaționale ale României de dinainte de 1989 (omniprezenta propagandă asfixiantă și accentul excesiv pe profesionalizarea tehnică) ca elemente explicative (moșteniri) ale deficitului democratic din această țară. În mod similar, eseul pătrunzător al Annei Grzymala-Busse explorează variile roluri jucate de Biserica Catolică înainte și după 1989. Cu alte cuvinte, moștenirile nu se limitează la practicile simbolice și instituționale comuniste, ci pătrund în mai larga sferă societală, înglobând activități religioase, artistice și disidente.
Valoarea trainică a acestei cărți rezidă în abilitatea de a interconecta cadrul teoretic propus de coordonatori și capitolele concrete, extrem de informative și riguros analitice. În mod special oportună, în lumina avatarurilor putinismului, mi s-a părut discuția pe care o propune Brian Taylor asupra „moștenirii elitei cekiste” ca ilustrare a ceea ce coordonatorii numesc modelul „translării”: „Translarea denotă o situație în care o veche practică își găsește un nou rost și se redesfășoară într-un alt mod decât cel real la momentul apariției practicii respective, dar care aduce aminte încă, în aspectele ei fundamentale, de practica timpurie, prin maniera de acțiune implicată și semnificațiile aferente.” (p. 13)
O altă formă de relație tip moștenire este definită de către editori drept „bricolaj”. Pentru că am studiat eu însumi construcțiile ideologice baroce postcomuniste, inclusiv ceea ce numesc stalino-fascism, găsesc abordarea lor captivant de utilă. Inspirați de literatura istorică instituționalistă, ei înțeleg prin acest bricolaj constelațiile dinamice în care „elemente ale trecutului se amestecă și se întrepătrund integral cu prezentul, dând naștere unei situații complet noi care mai poartă doar vag amintirea vechiului, dar care încă prezintă în profunzime amprenta acestuia.” (p. 14) Spre a conchide, acest volum cu adevărat original înseamnă o contribuție fundamentală atât la domeniul politicii comparative, cât și la cel al studiilor istorice comparative, în fapt o colecție impresionantă de contribuții teoretice foarte sofisticate ce se bazează pe analize empirice de profunzime.
(Versiune adaptata a recenziei, apărută in revista „Current History", a lucrării coordonate de Mark R. Beissinger și Stephen Kotkin, „Historical Legacies of Communism in Russia and Eastern Europe", New York: Cambridge University Press, 2014. Traducere de Marius Stan, căruia ii mulțumesc și pe această cale.)