Într-un gest politic notabil, președintele României, Klaus Iohannis, a semnalat încă odată, marți, angajamentul moral al autorităților de la București față de păstrarea memoriei Holocaustului, inclusiv a celui de pe teritoriile românești. În discursul său, președintele sublinia: „Deportați în Transnistria de către regimul antonescian ori la Auschwitz de către autoritățile horthyste, evreii de pe aceste locuri au fost victime ale politicilor rasiale, antisemite, discriminatorii și criminale.”
Evrei la munca obligatorie la Cernăuți după intrarea trupelor române (photo: Willy Pragher)
Declarațiile președintelui pot fi considerate, într-o măsură, și un răspuns la chemarea neolegionarilor români, în ajunul comemorării Zilei Internaționale în Amintirea Holocaustului, la o demonstrație împotriva a ceea ce ei denumeau - inclusiv pe site-uri web de propagandă rasistă și antisemită - „holocaustul inventat din România”.
Comemorarea celor 70 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare și exterminare nazist Auschwitz a avut zilele acestea un caracter particular, fiind dedicată în mod special datoriei de transmitere a memoriei, într-un moment în care numărul supraviețuitorilor Holocaustului a ajuns într-un punct critic. Istoricii, școala, documentele, trebuie să preia în viitor procesul de perpetuare a memoriei celor petrecute în deceniile al treilea și al patrulea al secolului XX, de la amintirea lagărelor de exterminare la ansamblul persecuțiilor rasiale și antisemite sub regimurile naziste sau cele aliate lor, între care și guverne succesive din România, culminînd cu guvernarea antonesciană.
Se amintește mai rar astăzi că evreii din România au fost și ei la un pas de exterminare totală și că, în iunie 1942, se ajunse la un acord germano-român în baza căruia deportarea evreilor români în lagărul de exterminare de la Belzec, din districtul polonez Lublin, urma să înceapă la 10 septembrie, cu „transporturi din județele Arad, Timișoara și Turda”.
Jean Ancel (1940-2008)
Cum au demonstrat-o studiile cercetătorului de excepție româno-israelian care a fost Jean Ancel, dacă în octombrie 1942 Consiliul de Miniștri „sista deportările de evrei”, iar Căile Ferate Românești erau informate de decizie, aceasta se datora nu unor considerații umane, ci situației grele în care ajunsese armata română la Stalingrad și refuzului germanilor de a promite înapoierea teritoriilor transilvănene cedate Ungariei.
În privința considerațiilor „umane” față de evrei este util de răsfoit un volum de documente, apărut nu de mult la Polirom sub egida Editurii Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wisel”. Volumul, care îi are ca editori pe Ana Bărbulescu și Alexandru Florian, autori fiind și Alexandru Climescu și Laura Degeratu, se intitulează „Munca obligatorie a evreilor din România (1940-1944) Documente”. Cele 245 de documente, acoperind peste 500 de pagini tipărite, pun bine în evidență atît tratamentul evreilor în timp de război în România, cît și intențiile guvernului Antonescu și ale structurilor sale, între care Marele Stat Major al Armatei.
Soluționarea „temeinic și definitiv”, „radicală”, „la momentul oportun”, a problemei evreiești – stă scris într-unul din documentele anului 1941 – ar fi presupus ca „atunci cînd se va cuceri suficient spațiu în Rusia, toți evreii din țară vor fi trecutți peste Nistru și Bug spre a fi împinși și așezați într-o parte îndepărtată din Rusia, către care tind…”. În același an se vorbea despre „rezolvarea totală a problemei, care nu poate fi alta decît îndepărtarea din țară a tuturor evreilor fără nici o excepție”.
Evreu la muncă forțată în 1942 la Cernăuți (photo: Willy Pragher)
Motivațiile au fost multe, de la distincția rasială făcută între cei ce erau „românii de sînge” și cei doar de „cetățenie română”, la constatări de genul uneia ce ar fi fost făcută de o comisie medicală ce găsise că „un mare număr de inapți [era vorba de munca forțată] este normal, că neamul evreesc a degenerat ca fizic…”, sau că evreii folosiți în spitale i-ar „irita pe răniții veniți de pe frontul contra bolșevismului susținut de evrei”.
Care era destinul multor din cei trimiși la muncă „obligatorie” o atestă, între altele, un raport de inspecție la lucrări de cale ferată în care se constata că „din 289 evrei… n-au ieșit la lucru decît numai 125 zilnic…, iar 145 i-am găsit desculți, desbrăcați plini de râie, de păduchi și bube în imposibilitate de a ieși la lucru pe pămîntul înghețat și unde în pădure se găsește și zăpadă. Menționăm că o parte din cei desbrăcați sunt din cauză că hainele și ghetele s-au rupt la muncă, iar parte din ei le-au vîndut pentru mîncare. […] Pentru a termina mai urgent de săpat și transportat cei 3000 m cubi de pămînt ce mai trebuiesc […] am forțat pe cei desculți și desbrăcați de a ieși la lucru cu o oră și jumătate mai târziu, reducînd porția de pâine și mâncare celor ce stau în cameră…”
Paul Shapiro, director al Centrului pentru studii avansate de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, apreciază, pe bună dreptate că „cei care citesc această lucrare vor înțelege… că sistemul de muncă forțată implementat de regimul criminal Antonescu a fost o unealtă puternică și înspăimîntătoare utilizată în vederea… eliminării totale a evreilor din România”.