Imaginea lui Orwell despre totalitarism surprinde impecabil care este natura sistemului, aparenta sa ineluctabilitate: "Imaginați-vă un om peste a cărui gură se află un bocanc. Pentru totdeauna". Acest "pentru totdeauna" este lucrul cel mai terifiant în tragedia pe care a impus-o totalitarismul. Încă din anii 50, Hannah Arendt a spus, și avea dreptate, că lagărul de concentrare este spațiul totalitar desăvârșit. Tot ea numea universul concentraționar drept infernul devenit lume. Nu era o metaforă, cum nu a fost o metaforă la Aleksander Wat și la Leszek Kołakowski desemnarea diavolului ca prezență palpabilă în istoria veacului trecut. Totalitarismul nu este pur și simplu o negare a moralității. El falsifică, vorba lui Vladimir Soloviov, noțiunea binelui. Alain Besançon a scris luminos despre acest subiect.
Autoritarismul este un regim politic tradițional în sensul că nu-și propune scopuri de transformare radicală a societății și condiției umane. Nu propune o mutație seismică în condiția umană. Nu este, spre a relua termenul lui Roger Griffin, palingenetic. Teroarea polițienească este instrumentată pentru intimidarea și prigonirea opoziției reale, nu a celei imaginare. Totalitarismul ii prigonește și pe cei care spun "da", cum observa Hannah Arendt. Este ceva nou în istoria ideilor și instituțiilor politice: își intinde tentaculele dominatoare asupra a tot ce definește umanul, de la corpul politic și social la cel biologic. Este ceea ce-au examinat în scrierile lor gânditori precum Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Ágnes Heller și Ferenc Fehér. Este concluzia lui Leszek Kołakowski din finalul marii sale trilogii despre aventura intelectuală a marxismului.
Regimul încheiat în decembrie 1989 (mă rog, aș putea glosa puțin asupra moștenirilor acestui regim cu care continuăm a ne confrunta) a fost unul mnemofobic, axiofobic și intelofobic. Memoria, valorile și spiritul însuși s-au aflat sub atac. Cât privește putinismul, cred că Vestul este pe cale de trezire. Este o nouă încarnare a ceea ce Umberto Eco a numit fascismul primordial: militarism, machism, salvaționism, expansionism, cultul forței și al disciplinei, al comunității organice, al rădăcinilor pure și al pământului ancestral. Este o temă reluată de eseistul olandez Rob Riemen în cartea sa despre eterna reîntoarcere a fascismului. Pe scurt, Blut und Boden redux. Din nou eliminarea Celuilalt acuzat de lipsă de apartenență. Dar nu doar fascismul revine, ci și bolșevismul, cu ale sale inclinații ultra-centraliste, sectare, intolerante și mesianice. În ce mă privește, consider că, în fazele lor radicale, regimurile comuniste au fost sisteme genocidare, similare celui nazist. Nu kadarismul din anii 70, ci rakosismul de la începutul anilor 50. Ori perioada de maximă intensitate teroristă a dictaturii comuniste din România (Canalul, lagărele, reeducarea, deportările, munca forțată). Poziția mea legată de regimul comunist din România și practicile sale criminale este destul de cunoscută. Într-atât încât să mă fi văzut criticat pentru că susțin aplicarea termenului de genocid pentru crimele în masă sistematic organizate de regimurile de tip leninist, mai degrabă decât conceptele de sociocid, politicid ori democid. Care sunt valabile, însă mai greu accesibile unor cititori care nu urmăresc constant literatura academică.
Deschis în cazul nazist, învăluit în ceața dialecticii în cazul dictaturilor comuniste, crezul politic adânc al sistemelor totalitare, numitorul lor comun, presupunea dezumanizarea adversarului și reducerea sa la condiția de parazit, microb, insectă dăunătoare, vermină. Patologiile totalitare abuzau de studiul agenților patogeni. Citiți ce avea de spus Lenin despre preoți (Richard Pipes, The Unknown Lenin). Soluția era așadar stârpirea, asemeni buruienilor, exterminarea, asemeni ploșnițelor. Soluția definitivă, finală. Grigori Zinoviev, șeful comunist din Petrograd, cel mai apropiat colaborator al lui Lenin, declară în 1918: “Dacă prețul victoriei socialismului înseamnă exterminarea a milioane de oameni, el merită plătit”. Spunea Goebbels ceva esențial diferit?
Originile acestor proiecte asasine se află în visele unor ideologi posedați de pasiunea regenerării totale a rasei umane, de omogenizarea absolută a corpului politic prin excluderea, eliminarea și în final exterminarea celor considerați drept ființe inferioare, agenți corozivi, factori de disoluție. Cele trei etape (excludere, eliminare, exterminare) au fost discutate de Daniel Jonah Goldhagen în cartea sa Hitler’s Willing Executioners. Titlul recenziei lui William Pfaff din New York Review of Books la cartea mea The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (tradusă superb în limba română la Humanitas de Marius Stan) este "Pure, Purifying, and Evil". Totalitarismele sunt utopii purificatoare și tocmai în această ambiție rezidă sâmburele ororii.
Nu mai vorbesc de eforturile de a echivala genocidul armean, marea foamete din Ucraina, Shoah, Katynul, Gulagul, ororile Khmerilor Roșii cu colonialismul ori războiul din Vietnam. Este vorba de un relativism etic și istoric care amestecă deliberat lucrurile, înlătură criteriile analitice, ignoră ce înseamnă asasinatul în masă al unor întregi categorii decretate subumane, ori non-umane, genocidul (democidul, sociocidul) întreprins de aparate statale din rațiuni și cu justificări ideologice. Tocmai de aceea susțin că a fi anti-totalitar a fost și rămâne o obligație morală. Asemeni aceleia de a fi inteligent, spre a relua o idee faimoasă.