Memoriei lui Alexe Rău (23.XII.1953 – 8.IV.2015), directorul Bibliotecii Naţionale (din 1992)
Că pedeapsa pentru orice ar fi făcut este înscrisă în chiar felul de a fi al fiecăruia, el unul o ştia ca nimeni altul – grăbit să-şi trăiască, dacă se poate cu anticipaţie, clipa, era mereu pus să aştepte cu orele, uneori şi cu zilele. De cel puţin o săptămână, nu avea stare: nici măcar umblatul la „Nadiuşa” – cum îi zicea cu drag Bibliotecii Republicane din Ch-ău „N. K. Krupskaia” – nu-l mai consola, de unde în prima lună de vacanţă fură nedespărţiţi. Compania cărţilor îi devenise indispensabilă – citind pe rupte, trăia tot atâtea experienţe de mărime naturală câte capodopere îi ieşeau în cale; acum însă ar fi lăsat fraza la jumătate – tocmai el, care aflase „că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate” – la cel mai mic semn de viaţă, al ei. Pornire cu atât mai paradoxală, cu cât în prezenţa fetei gându-i era mai mult la lectura întreruptă din cauza ei când, de dragul lui, ar fi putut foarte bine merge împreună la bibliotecă. Înainte de a se închipui cu ea într-un pat – desigur conjugal, dată fiind educaţia fetei, dar şi extazul lui care n-o scotea din Fecioara Maria – se visa la aceeaşi masă de lucru, în micuţă sală de literatură străină a „Nadiuşei”. Nu peste mări şi ţări, nici la capătul lumii – femeia vieţii lui trebuia să-l caute anume aici. Or, ghemul pe care i-l pusese, tot el, în mâini părea uitat de ea în poală, neatins, doritul fir al Ariadnei dovedindu-se de fapt un fir Bickford aprins la un capăt, al lui, ce avea să-i arunce în aer tăcerea minată. Şi atunci cobora în sala de muzică de la parter, unde, cu căştile puse pe urechi, se închipuia comandantul unui avion supersonic, Tu-144 sau Concorde, pilotând pe teme de Mozart, Beethoven sau Chopin. Lipsit de orice cultură muzicală, se lăsa ghidat după ureche, ascultând „hiturile” clasice cum ar fi Fantezie şi Fugă în Sol minor, Simfonia 40, Sonata lunii etc., etc., iar de curând şi Ave Maria, al cărei prim vers – atâta latină învăţase şi ei la Litere cât să transcrie fără greş: „Ave Maria gratia plena” – îl purta pe buze în chip de sărut promis, să i-l dea fetei. Doar că, de mai bine de o săptămână, ea nu se răspundea – fără nici o explicaţie. La fel cum, în Ch-ău, putea să nu iasă deloc, după ce că el a aşteptat-o o oră bătută în faţa căminului nr. 7. Punctuală în toate, sentimentul timpului îi dispărea cu desăvârşire când era cu el – cel mult se aflau împreună în acelaşi spaţiu, unul lipsit de evenimente. Nici nu se putea altfel, de vreme ce faptele lui erau vorbe, şi vorbele, versuri; or, ea gândea în cifre: „La 19 ani, mama deja m-a avut pe mine…”
* * * * * * *
Iarna lui ‘85 – ’86 a fost odată iarnă! Venea la „N. Krupskaia” printre nămeţi – bocanci scîlciaţi, costum de catifea reiată ros la genunchi şi în coate, pulorvăr roşu-aprins tras pe-un trup răbegit de frig şi supt de insomnii de te prevedeai printr-însul –, pentru a „face carte” şi a ajunge un adevărat „şoarece de bibliotecă”. O spunea cu o ironie amară, pentru cine putea citi printre rînduri, biblioteca fiind plină de goluri (autori & titluri lipsă, dar şi tomuri golite de orice substanţă) ca un caşcaval. Aici era în elementul său pentru a nu fi nicăieri şi pretutindeni totodată.
* * * * * * *
Apariţia ei în uşa sălii de lectură – cum sta el la masa lui, simţi uşa deschizîndu-se altfel, ca pentru prima oară; n-ar fi trebuit să se uite peste umăr, de la Orfeu încoace gestul nu aduce decît pierderi ireparabile! –, nu, nu putea fi ea! refuzase să-l urmeze ori de cîte ori a chemat-o cu el, ba da! apariţia ei în uşa sălii de lectură nu prevestea nimic bun. Din prag, îi aruncă o privire cum ai arunca o bombă artizanală sub picioarele victimei, fără a ţine cont de mulţimea din jur, în numele unei idei, şi făcu stînga-mprejur. O urmă numaidecît. În coridor îl privi lung-lung – avea nişte ochi enormi, cu pleoape grele, de Fecioară Maria din icoanele bizantine; cînd şi-i deschidea, brusc, a mirare, parcă năştea doi gemeni odată –, apoi îi spuse pe un ton neutru, ai zice sine ira et studio, numai o limbă moartă putînd reda întreaga nepăsarea din voce: „Te urăsc de moarte”. Era o zi însorită de sfîrşit de feb...mart; în lumina din coridorul bibliotecii păreau două insecte preistorice prinse într-un chihlimbar enorm, pe care tot ea îl tăie din interior, cu paşi mici şi iuţi de fierăstrău, pe scara unghiulară, în muchii reci nervoase. Cît o urmări fascinat – trecerea ei de pe-un palier pe altul, enjembement în Sonete-le lui Eminescu – se făcu primăvară. Căderea ţurţurilor... topirea zăpezilor... natura-mamă ieşind din amorţire... Îl dădu în călduri. Nimeni nu s-a clintit din loc cînd reveni în sală – altfel scîrţîie o uşă pe care-o deschizi în fiecare zi! –; abia dacă făcu doi-trei paşi în interior cînd o bucată enormă de tavan se prăbuşi cu zgomot exact peste masa lui. În aceeaşi clipă toate privirile se răsuciră de la locul căderii spre el, ne-la-locul-lui. Rîdea. Rîdea-n gura mare, gîlgîitor, ca de-o glumă bună. De la plecarea ei – „Pe veci pierduto, vecinic adorato !” – n-a trecut nici un minut. Aruncă o ultimă privire „rămăşiţelor pămînteşti” ale poemului, acum îngropate sub grămada de moloz, împreună cu cărţile luate cu împrumut. Deasupra mesei, la cca jumătate de metru în aer, îngerul Gabriel i se arătă mîhnit şi înfricoşat şi schimbat la faţă, dar tînărul era prea grăbit ca să-l vadă. O rupse de fugă pe uşă, s-o ajungă, chit că nu mai avea cum s-o întoarcă. „Tare de înger!”, auzi din urma sa, fără a înţelege la cine se referă vocea. Trecu glonţ pe lîngă garderobă – n-avea timp de pierdut! –; afară, o zări la nici o sută de metri de clădirea pe care tocmai o părăsise. Încremenită locului, ca femeia lui Lot, de sare, privea ţintă la geamurile de la etajul trei ale sălii de “Literatură străină”, acolo unde... „Ce-a căzut aşa?...”, îl întrebă. „Îngerul, îi răspunse, cu jumătate de gură şi, pentru sine, al meu”. Pînă-n seară aveau să cadă ambii, fiecare prin celălalt.