Bine-a zis cine-a zis: „Adevăraţii scriitori îşi întâlnesc personajele abia după ce le-au creat” (Elias Canetti), ceea ce înseamnă de fapt că personajele au avut şansa să-şi întâlnească – fiecare – scriitorul lui, astfel adeverindu-l ca atare; ce-i de făcut însă când o persoană reală pretinde a se recunoaşte în cutare sau cutare personaj, în ciuda avertismentului auctorial („Orice asemănare cu o persoană reală este rodul imaginaţiei acelei persoane”), cerându-i public socoteală scriitorului pentru ceea ce nu doar că nu a făcut, dar nici n-a intenţionat?! Cum să-şi vaccineze autorul opera împotriva unor interpretări eronate sau de-a dreptul tendenţioase? Cum să-şi ferească creaţia de o lectură făcută cu rea-credinţă?! Cum să-şi imunizeze scrierea la tot felul de atacuri?!
Oricâte măsuri de precauţie şi-ar lua, odată publicată cartea scriitorul se expune – şi cu cât scrierea e mai autentică, nemiloasă cu sine & cu cititorul (le plâng de milă cărţilor care cerşesc îngăduinţa publicului!), cu atât riscă să-şi atragă fulgerele unor mânii dirijate – sigur că da! – de „bunele intenţii”, dacă nu de-a dreptul justiţiare. Delictul de opinie încă se plăteşte scump, de la tragerea în judecată la excomunicarea din sânul bisericii, de la asasinarea morală la condamnarea – în contumacie – la moarte, de la… au-delà de… Lista titlurilor trecute la index & a autorilor anatemizaţi e impresionantă; şi ce dacă pe ea se regăsesc numeroase capodopere & nume care ar face cinste oricărei literaturi?! Dacă nu cumva o literatură e cu atât mai vie, cu cât conţine mai multe asemenea cărţi prohibite. La fel cum, înainte să ajungă în „Biblioteca şcolarului” & ediţiile de buzunar, anumite titluri au fost retrase din librării & date la cuţit. Aşa că – vorba poetului – „bărbieriţi-vă cu ghilotina!”, dragi autori, dacă doriţi să rămâneţi în posteritate…
De son vivant însă orice autor trebuie să facă, la un moment dat, o alegere de principiu: fie să tragă cu obrazul pentru o scriere falsă, propagandistică/partinică/patriotică, „de vitrină”, într-un cuvânt contrafăcută; fie să tragă foloasele & ponoasele pentru o operă autentică (tocmai de aceea şi există critica de întâmpinare, ca să autentifice cărţile de valoare, pe o piaţă literară plină de falsuri!) în care s-a investit trup şi suflet. (Aşa că – vorba vine – trageţi în scriitor, mai ales atunci când acesta scrie cum poate mai bine!) Mai trebuie spus că, în funcţie de opţiune, miza cărţii este fie una externă (onoruri, bani, orgoliu personal etc., etc.), fie una existenţială. De-o parte grafomanii & veleitarii de toată mâna, de-alta creatorii care răspund înainte de toate unei chemări lăuntrice.
Oricâte cărţi ar da autorul, există (cel puţin) una ce-l face cu adevărat – uneori, malgré soi! – în ochii publicului, dar şi în proprii ochi. De regulă, este scrierea în care-şi dă măsura nu doar a aşa-zisului savoir-faire profesional, ci-şi pune la bătaie şi (mai cu seamă) propria viaţă, cu petele ei de lumină şi zonele tenebroase. Fatalmente, această viaţă interacţionează – se poate altfel?! – cu alte vieţi, în primul rând cu ale apropiaţilor, şi atunci reacţia unor membri ai familiei nu se lasă aşteptată: chirurgul Robert Proust, fratele mai mare al lui Marcel Proust, îi cere lui Gaston Gallimard să înceteze imediat publicarea romanului În căutarea timpului pierdut, pe motiv că i-ar dezonora familia; mai îngăduitor, revoluţionarul Lev Ilici Mecinikov îi reproşează autorului povestirii Moartea lui Ivan Ilici că registrul psihologic al fratelui său „era mai bogat decât acel cu care Tolstoi şi-a înzestrat eroul său”. Trebuie să ţină cont scriitorul de sensibilităţile alor săi atunci când îşi scrie opera? (De ce nu, să le ceară chiar permisiunea, înainte de a se aşterne pe scris?! De-aici şi până la un referendum naţional, „Să scrie sau nu dl Aureliu Busuioc Hronicul Găinarilor?”, nu-i decât un pas.) În plus, „Nu eşti câtuşi de puţin liber să scrii cutare sau cutare lucru. Nu-ţi alegi subiectul. Secretul capodoperelor în asta constă, în concordanţa dintre subiect şi temperamentul autorului. Căci nu-ţi alegi subiectele, ele ţi se impun” (de la Gustave Flaubert citire; în practică, lucrurile sunt ceva mai încurcate – se ştie bunăoară că F.M. Dostoievski ar fi vrut să scrie Anna Karenina, iar L.N. Tolstoi, Fraţii Karamazov!). Or, procesul de creaţie este atât de complex, încât se poate întâmpla să te poarte în cu totul altă parte decât ţi-ai propus să ajungi (şi Cristofor Columb s-a pornit să afle un nou drum spre Indii, şi a descoperit America!), chit că te-ai ghidat după busolă şi compas. Că tot am pornit să rostesc cuvântul – compasiunea este cea care face diferenţa dintre o scriere revanşardă/pretenţioasă şi una autentică, oricât de dureroasă & greu de suportat ar fi.