În aprilie curent, timp de trei zile (24,25,26), s-a desfăşurat la Chişinău Olimpiada republicană a elevilor la limba şi literatura română. A demarat în incinta liceului „Onisifor Ghibu”, a continuat şi s-a încheiat în sala de conferinţe a liceului româno-german „Mihail Kogălniceanu”.
Am fost invitat de colegii critici literari Mircea V.Ciobanu şi Maria Pilchin să particip la masa rotundă cu subiectul: „De ce citim? De ce scriem?”
Punctez mai jos, CÂTEVA IDEI, pe care le-am expus în faţa junilor aspiranţi la... gloria literară.
„De ce citesc?”- „Pentru că îmi face plăcere să... citesc”.
„De ce scriu?” - „Pentru că... citesc”.
Acesta a fost răspunsul cel mai scurt. Dat fiind că se cereau unele explicaţii şi detalizări, am zis următoarele: „Citesc de la şase ani. Înainte de a merge la şcoală. M-a învăţat maică-mea: cu slove vechi bisericeşti. Cu caractere ruseşti. Cu litere româneşti...”
Sar peste alte date şi amintiri şi consemnez aspecte ale procesului şi psihologiei lecturii, formulate pe baza experienţei personale de mai multe decenii de cititor pasionat. Or, am avut destul timp, într-o viaţă de om, să-mi dau seama de multele secrete ale PATIMII LECTURII, din care am adus câteva.
Cititul ca o minune în viaţa omului. Amintiţi-vă spusa cronicarului Miron Costin: „Nu e alta mai plăcută şi mai de folos zăbavă în viaţa omului ca cetitul cărţilor!” După care am adresat tânărului public întrebarea: „Voi câţi ani de liceu faceţi?” Răspunsul: „12.” Dar ştiţi că istoria umanităţii numără vreo zece mii de ani? Istoria scrisă, vreau să zic. Or, în fiecare an de şcoală, un copil, ca şi cum ar parcurge prin acumulare de cunoştinţe, ceea ce a aflat omenirea într-o mie de ani!
Acum despre... secrete.
1. Ce e o carte, un text, dacă nu un şir, o multitudine de simboluri, pe care eu, cititorul, vin să le descifrez?
Or, descifrându-le, pun în acele simboluri sensurile mele, peste şi lângă cele ale autorului. Asta nu altceva înseamnă decât că devin un fel de co-autor al autorului cărţii. Ba... realmente co-autor. Doar eu, cititorul, dau viaţă cărţii!
2. Când scriu, ca şi cum m-aş scinda în două persoane-entităţi: sunt, concomitent, autorul-auctorul textului, dar tot eu şi... cititorul a ceea ce scriu. Da, da, în chiar timpul elaborării textului! E ceea ce se numeşte feedback, relaţie inversă. Or, dacă cititorul din mine, care îl asistă pe autorul scriind, nu ar fi captivat de cele ce scrie autorul din mine, ar mai continua acesta să mâzgălească hârtia sau să chinuie tastatura?
3. La întrebarea: DE CE SCRIU? am răspuns astfel: citesc, citesc, citesc şi tot citesc... Munţi de cărţi am citit şi tot citit... Şi iată, la un moment dat, simt că nu dau peste cartea pe care aş dori s-o citesc...
Atunci ce fac?
MĂ APUC ŞI O SCRIU EU!
11 mai 2015
P.S. Ajuns la această vârstă, după decenii şi decenii de lecturi, am o stranie senzaţie-intuiţie că... TOATE CĂRŢILE LUMII, ŞI CELE SCRISE ŞI CELE NESCRISEÎNCĂ, SE AFLAU, PREEXISTAU DEJA, LA MODUL VIRTUAL, ÎN MINE.
IAR CĂRŢILE CE LE CITEAM ÎN REALITATE NU FĂCEAU ALTA DECÂT SĂ LE... ÎNVIE...
V.B.