Agent sub Hitler, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu (IV)

Calificat pentru misiuni „în exterior”

Spre sfîrşitul anilor 1950, Securitatea consideră că Fritz Cloos s-a calificat ca agent şi ar putea fi trimis în această calitate în Germania. Planul prinde contururi concrete în urma verificărilor multiple la care a fost supus şi din care rezulta faptul că agentul, într-adevăr, a dat dovadă de „sinceritate”. Instructajul propriu zis al lui Cloos pentru „sarcini informative în exterior” se aprobă în iulie 1960 şi se desfăşoară în mai multe şedinţe succesive. Amplul instructaj, propriu zis, a fost efectuat de către căpitanii Silea Simion (conspirat „Stan”) şi Szöke Emeric („Micu”). Se stabilesc metodele de contactare şi întîlniri conspirative în străinătate, formele de comunicare şi natura rapoartelor pe care urmează să le transmită la Bucureşti.

Crezînd că Grete Löw l-ar putea suspecta pe „Lăzărescu Ioan” că a denunţat-o la Securitate şi că astfel a contribuit direct la arestarea ei, agentul a propus poliţiei secrete un scenariu care să disperseze eventualele suspiciuni ale victimei. Scenariul prevedea ca Securitatea să-i dea un paşaport lui Grete Löw abia după plecarea din ţară, migălos pregătită, a lui „Lăzărescu Ioan”. Asta cu scopul de a-i inocula Gretei Löw ideea falsă că ea a putut părăsi România în urma unor intervenţii ale lui „Lăzărescu” pe lîngă autorităţile germane, încununate de succes. Astfel, Securitatea, fiind şi cointeresată de reuşita acestei induceri în eroare, a sprijinit prin toate mijloacele de care dispunea eforturile agentului de a evita pericolul unei deconspirări sau lansarea unor discuţii stînjenitoare care l-ar fi pus într-o situaţie extrem de delicată atît în cercurile pe care urma să le spioneze, cît şi în faţa rudelor, colegilor sau prietenilor săi şi, nu în ultimul rînd, în faţa autorităţilor vest-germane.

Sarcinile agentului

În lunga sa activitate pentru Securitatea română, documentată în 24 de volume microfilmate, încheiată în 1987, în atenţia lui Fritz Cloos se aflau trei obiective principale: a) spionarea şi influenţarea asociaţiei repatriaţilor germani din România din cadrul Landsmannschaft-urilor, b) impunerea unei anumite interpretări a evenimentelor istorice din România pînă la 23 august 1944, în conformitate cu istoriografia naţional-comunistă propagată în ultima fază a regimului lui Gheorghiu-Dej şi apoi de cel al lui Nicolae Ceauşescu şi c) supravegherea informativă a unor legionari din exil şi eventuala influenţare a unor acţiuni programate de către aceştia.

Cu prilejul încheierii pregătirii ca agent extern, Cloos notează, pe data de 6 iunie 1961, în finalul unui raport, că şi-a „însuşit instructajul”, că a memorat toate „datele privind sistemul de legătură” şi promite că va „respecta instructajul” privind „munca de informaţie” în Germania federală. La scurtă vreme după terminarea instructajului, Cloos părăseşte România, ajungînd în acelaşi an 1961 în Germania. La scurtă vreme după sosirea sa în occident, agentul a şi cerut să fie contactat de către un ofiţer de legătură. Întîlnirea solicitată a fost aprobată la 30 septembrie 1961 la cel mai înalt nivel - de însuşi ministrul de interne, Alexandru Drăghici - iar maiorul Iulian Cojocaru urma să plece la Viena. Întrevederea conspirativă a agentului cu ofiţerul de legătură a decurs fără vreun incident neprevăzut.

După acest prim contact, agentul se pune serios pe treabă, încercînd să adune date cît mai utile, pentru care este răsplătit cu sume importante care în primii ani de activitate oscilează între 250 şi 800 de mărci lunar. Odată cu creşterea calităţii şi valorii operative a informaţiilor furnizate, în anii 1970, creşte şi volumul îndemnizaţiilor, ceea ce se desprinde, de exemplu, şi dintr-un tabel cu sumele primite din februarie pînă-n august 1975:

„Organizaţie paravan”

Pregătirile de plecare din ţară ale lui „Lăzărescu Ioan” au fost precedate de crearea unei legende plauzibile pentru risipirea unor posibile suspiciuni ale autorităţilor vest-germane faţă de un strămutat german dintr-un stat din spatele cortinei de fier, chiar şi în faza uşor ameliorată a „războiului rece”.

Liderul sovietic, Nikita Hruşciov, care a denunţat abuzurile de putere ale lui Stalin la cel de-al XX-lea congres al P.C.U.S., în februarie 1956, a lansat formula „coexistenţei paşnice” care începuse să se contureze ca linie generală a politicii externe a „lagărului socialist”. Noua orientare externă urma să se materializeze printr-o destindere cuprinzătoare, vizînd toate ţările lumii, deşi în vest era percepută, în primul rînd, ca o încercare de apropiere a blocului sovietic de cel capitalist, occidental, şi ca o diminuare substanţială a tensiunilor acumulate.

În acest context geopolitic are loc „emigrarea” lui Cloos. Aşadar, pentru opinia publică şi apropiaţi, plecarea legendată a lui Cloos din România trebuia să apară ca rezultat al unor intervenţii din afară din partea unor foşti colegi şi prieteni în favoarea sa, respectiv a unor organizaţii umanitare ca, de exemplu, Crucea Roşie Germană (DRK). Operaţiunea de dezinformare reuşeşte pe deplin, Cloos jucîndu-şi rolul atribuit de către Securitate fără ca cineva să-l suspecteze vreodată, în mod serios, că activează pentru Securitate şi, pe deasupra, încasează prin canalele oculte ale poliţiei secrete române sume importante care în anumite perioade depăşeau veniturile obţinute în R.F. Germania din munca sa cotidiană.

„Cu gaşca mea şi cu toţi stau în general bine. Mă feresc de duşmani. În acest an va fi organizată, dar nu prin mine direct, întîlnirea »camarazilor vechi«. Acest punct al programului este cel mai uşor de îndeplinit” , scria Cloos într-un amplu material informativ dactilografiat, datat 24 aprilie 1962, trimis de rezidenţa Securităţii din Viena centralei din Bucureşti. Din „gaşca” la care se referă „Lăzărescu Ioan” (conspirat de-a lungul anilor şi sub alte nume ca: „Mihăilescu Gheorghe”, după 1964, „Konrad” sau „Radovan”, apoi „Kaiser”, „H3”, „Marton” şi „Martin”) făceau parte, de fapt, mai mulţi foşti nazişti germani din România, „vechi camarazi” stabiliţi în Republica Federală Germania înainte, în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial. Toţi aceştia urmau să fie folosiţi de către agent ca surse care puteau fi exploatate în orb şi folosite ca multiplicatori ai unor zvonuri lansate de unitatea de dezinformare. Integraţi într-o organizaţie pe care urma s-o înfiinţeze, aceştia deveneau parte a unui „paravan”, precum notează el într-un alt raport , care îl ajutau să-şi deghizeze mai bine activităţile informative.

În materialul amintit, din aprilie 1962, „Lăzărescu Ioan” mai vorbeşte şi despre Horia Sima (1906-1993), comandantul legionarilor, exilat în Spania, cu care întreţinea relaţii apropiate, şi Hans Hartl (1913-1990), care după 1941 a fost redactor al cotidianului pro-nazist german din România, „Südostdeutsche Tageszeitung”, apoi în 1953 redactor al ziarului refugiaţilor saşi din R.F.G., „Siebenbürgische Zeitung” şi cofondator al „Societăţii Europa de sud-est” („Südosteuropa-Gesellschaft”) din München. În acelaşi material, „Lăzărescu Ioan” repetă îngrijorat rugămintea exprimată în faţa ofiţerilor de Securitate înainte de plecarea sa în Germania, în 1961, şi anume ca „deocamdată” să nu fie „trimisă” în Germania Grete Löw – adică să nu i se dea un paşaport de emigrare.

În 1965, Cloos întemeiază un cerc intitulat Arbeitsgemeinschaft für südostdeutsche Volks- und Heimatforschung (ceea ce într-o traducere aproximativă înseamnă: Comunitate de lucru pentru cercetări etnopopulare sudestgermane), reuşind să atragă apropiaţii săi, cît şi numeroase personalităţi publice care activau în politică, în asociaţiile repatriaţilor germani din răsărit, publicişti, politologi, scriitori şi istorici să participe la şedinţele „organizaţiei”. Astfel, pentru o reuniune a cerculului, programată să aibă loc în 1967, Cloos a invitat 173 de persoane, respectiv instituţii. O copie a listei cu numele, adresele exacte şi numerele de telefon ale invitaţilor a fost predată Securităţii.

Într-un raport, din 7 martie 1967, în care Cloos sintetizează reacţiile legionarilor în urma vizitei în R.F.G. a ministrului român de externe, Corneliu Mănescu, el se referă, pe larg, şi la posibilităţile de „dezvoltare organizatorică” a cercului său, pe care-l descrie ca o „bază de acţiune în public” pentru activităţi „acoperite”. „Este un instrument de care am absolută nevoie, dacă şi în viitor activitatea mea să se intensifice” , notează agentul.

Puţin mai tîrziu revine cu alte informaţii asupra cercului său, afirmînd că „prin acesta am reuşit să mă leg mai aproape de cercurile şi persoane care conduc oficial şi neoficial concepţiile saşilor şi şvabilor”. Numai menţinerea legăturilor cu aceste persoane, afirmă el, îi oferă o garanţie pentru „reuşita” muncii informative şi pentru îndeplinirea sarcinilor primite. În acelaşi timp însă raportează şi despre apariţia unor voci critice la adresa asociaţiei sale, nominalizîndu-l pe unul dintre cei mai vehemenţi contestatari. Este vorba despre Hans Wolfram Hockl (1912-1998), scriitor originar din Banat care după război s-a stabilit în Austria.

În 1974, Cloos raportează că Josef (Sepp) Komanschek, un fost demnitar nazist din România care a devenit membru al Comunităţii de lucru pentru cercetări etnopopulare sudestgermane, a fost „atacat” de către Hockl în legătură cu prezentarea „evenimentelor politice interne ale grupului etnic german din România înainte de 23 august 1944”. Din raport se poate deduce că cercul lui Cloos a prezentat într-un mod eronat uciderea a şapte anti-fascişti germani din oraşul Jimbolia, în toamna lui 1944, de către nazişti bănăţeni.

Un an mai tîrziu, Hockl, a acceptat să participe la o reuniune a cercului. Cu această ocazie, a înregistrat pe bandă magnetică discuţiile aberante la care a asistat atunci şi le-a publicat parţial în două volume în care i-a criticat pe fondatorii cercului pentru încercarea de rescriere a istoriei şi bagatelizarea crimelor naziste.

Dintr-o intervenţie a lui Fritz Cloos se desprinde tendinţa limpede de a da evenimentelor istorice recente o interpretare care să nu se afle în contrasens cu cea oficială propagată de regimul naţional-comunist din România. Ideea principală a acestei interpretări consta în faptul de a prezenta România ca victimă şi nu ca aliat al Reich-ului nazist. Prin extindere şi actorii politici ai Grupului Etnic German erau transformaţi prin această inginerie interpretativă în simple marionete ale politicii naziste, deci un soi de inocente victime colaterale ale istoriei. „Toţi sînt de părere”, notează Cloos într-un raport în care vorbeşte despre cercul său şi despre primele critici ale lui Hockl, „că rezultatele acestor cercetări şi mai ales celor dificile să nu fie publicate”. Consecinţele acestei politici de suprimare a unor detalii istorice neavenite din punctul său de vedere s-au materializat mai tîrziu într-un volum al cărui co-autor a fost.

(Va urma)