„O astfel de carte nu se citeşte; se cercetează, înaintezi în ea rând cu rând, esenţă după esenţă, participarea intelectuală şi sufletească e la fel de intensă şi vehementă ca cea care prin acele rânduri şi esenţe ne caută şi ne revelează”, scrie argentinianul Julio Cortazar (1914 – 1984) despre Paradiso lui José Lezama Lima, cuvinte perfect valabile şi-n cazul propriului său volum, Ocolul zilei în optzeci de lumi, Art, 2014.
O adevărată boite à musique, cartea lui Julio Cortazar, nu atât graţie prezenţei unor tablete despre Louis Armstrong sau Thelonious Monk, cât efectului de surpriză ori de câte ori dai de fraze de genul: „…iar alteori mă prăbuşesc în propriul pantof şi mă lovesc atât de rău, fără să mai pomenesc de efortul de a ieşi din el, de scara făcută din şireturi şi groaznica descoperire, când ajung sus, pe margine, că cineva a pus pantoful într-o debara…” sau, mai pe-nţelesul multora: „…dar curând aveam să descopăr pisicile, în care îmi puteam vedea propria condiţie, şi cărţile, în care mă regăseam din plin”. A propos de pisici, motanul Theodor W. Adorno se numără printre personajele importante ale Ocolului…; cât despre cărţi, autorul începe de departe: „Să trăiesc e un neastâmpăr care îmi face poftă de scris şi de citit încă din copilărie”, pentru a conchide abrupt că „tot ce-am scris stă sub semnul excentricităţii, pentru că între a trăi şi a scrie nu am acceptat niciodată o diferenţă clară”. Ceea ce-l va face pe Pablo Neruda să exclame, la un moment dat: „Cine nu-l citeşte pe Cortazar este condamnat. A nu-l citi este o boală gravă, invizibilă, care în timp poate avea consecinţe groaznice”.
Ultimul cuvânt îi aparţine însă autorului argentinian, definindu-i exact felul de a fi/a scrie: „…simţeam că o carte chiar dacă are o singură spinare, deţine o sută de chipuri şi că, nu ştiu cum, trebuie să scot la iveală acele chipuri”. Ceea ce a şi făcut, cu brio, în Ocolul zilei în optzeci de lumi. 1 iunie ’15