Dincolo de sau, mai degrabă, în măruntaiele afacerii FIFA se ascund cîteva adevăruri care descriu incomod dar exact aliajul mitologic și politic pe care continuăm să-l botezăm cu formula „vremurile moderne”. Faptele brute sînt aceleași megacoțcării în serie care țin prima pagină a ziarelor însoțite de fotografii mari din care surîde dinozaurian Sepp Blatter. Ultimele noutăți vorbesc de un gol neregulamentar acoperit de cinci milioane de euro la Franța-Irlanda în preliminariile Cupei Mondiale 2010. Altă noutate privește o livrare de armament german către Arabia Saudită, pentru un vot favorabil la atribuirea Cupei Mondiale 2006. Milioanele de euro și dolari curg pe canale sportive și politice.
Însă înțelesul faptelor și, mai ales, extensia lor globală sînt altă poveste. După Congresul extraordinar organizat în grabă la începutul lui decembrie, FIFA va fi reamenajată, iar Blatter evacuat dar asta nu înseamnă că locul va rămîne gol. Falimentul luxuriant al FIFA a scos la iveală, pentru o clipă, încheieturile unui sistem generat și întreținut de un motor colectiv, de un acord global are a făcut din sport un obiect speculativ universal și, în cele din urmă, un substitut existențial. În cuvinte ceva mai cuminți, se spune că sportul a cucerit lumea. Deobicei, această remarcă trece însoțită de un aer de binefacere și mîndrie generală. Nimeni nu pare interesat de fiscalitate: cît a costat și ce impozit continuă să extragă universalizarea sportului?
Două din secretele pe care se sprijină cultul global al sportului explică mai bine de ce scandalul FIFA e consecința nu tocmai neașteptată a propriilor noastre dorințe. E vorba de dopaj și corupție. Amîndouă sînt fiice bune ale fraudei dar, paradoxal, asta e mai puițin important. Partea cu adevărat interesantă e, în acest caz, funcția. Ce nu e, încă, destul de clar și rămîne, în orice caz, greu de acceptat e că atît dopajul cît și corupția sînt, fiecare în felul ei, ingrediente ale spectacolului. O lume cucerită de sport și, mai cu seamă, de fotbal nu poate fi decît o lume care s-a lăsat cucerită, o lume care a acceptat să investească masiv în jocuri și iluzia pe care o furnizează.
Necesarul colosal de iluzii și fantasme al lumii nu poate fi satisfăcut decît în situația în care sportul are și mijloacele de a se face nelimitat. Ne dorim și, dealtfel, ne-am obișnuit să vedem recorduri neverosimile pe suta de metri plat și campioni care domină 10-15 ani o disciplină sau căștigă peste cinci titluri la o Olimpiadă. Din păcate, asta înseamnă, mai departe, că dopajul e obligatoriu. Performanța sportivă a scăpat de restricțiile care îi cereau bun simț și credibilitate umană, dar a făcut-o numai și numai după ce a înglobat dopajul. Cum, însă, sportul n-a lepădat vechile legături cu educația și moralitatea, dopajul e un bun secretizat. Nimeni nu acceptă participarea deschisă a dopajului la întreținerea iluziei și în consecință toată lumea a învățat să creadă în infinitatea performanței. Adevărul din spatele scenei spune că toată lumea se dopează în timp ce agențiile de control învață cum să limiteze daunele.