Europa se joacă în Grecia (I)

E tot mai probabil că, într-un fel sau altul, Grecia va ieși din circuitul financiar al zonei euro. De fapt, convulsiile analitice ale comentatorilor trimit un cititor atent la concluzia că Grecia e deja în afara circuitului din care mai face doar formal parte.

Două variante generale se profilează pentru viitorul imediat. Grecia cade din zona euro, revine la drahmă, trece prin șocuri repetate și multiple, după care revine - să sperăm - la un minimum de stabilitate. Sau, în a al doilea scenariu, Grecia se agață de euro și e ținută pe linia de plutire (de fapt, un pic sub) cu ajutorul unui mare acord între guvern și creditorii internaționali. În ambele situații, credibilitatea zonei euro e compromisă. Acasă, Grecia va recupera, cel mult, dreptul de a da speranțe generației viitoare. Mult mai sigur e că Grecia va semna certificatul de incapacitate al Europei finanicare. Ce va fi, va fi. E, poate, mai important de înțeles, acum, ce a fost.

Cine și cum a creat situația care premerge eșecului? Răspunsul nu e atît de complicat dar nu va veni prea lesne. Multă lume se teme să declare sau nu se poate convinge că euro-impasul concretizat de Grecia e rezultatul direct al lipsei de viziune și curaj politic dominantă în Europa. În primul rînd, în Germania. Căci drama greacă are doi co-autori: nechibzuința profundă a Greciei și obtuzitatea maiestuoasă a Germaniei.

Despre nechibzuința greacă e ușor de vorbit și s-a tot vorbit. Practicile elementare de prudență financiară au fost și continuă să fie o temă de science fiction în politica greacă. Ipocrizia e o altă trăsătură adîncă a societății grecești care se complace într-un sistem fraudulos, dar insistă să rămînă în euro, pe baza convingerii că moneda euro aduce un soi de onorabilitate democratică și un titlu de bună purtare occidentală. E de știut că statul grec e - cu 16% din PIB - cel mai mare plătitor de pensii din Europa. Într-adevăr, numai cine nu vrea pare să nu aibă o pensie sau o pensioară în Grecia.

Risipa și inconsistența sînt de-a dreptul înrădăcinate în politica economică și, mai mult decît atît, în mentalitatea cotidiană greacă. Acest soi de trai cu bani de mîine pe ziua de azi e o formulă greu de înțeles pentru state de mare rigoare ca Germania. În Grecia, această formulă face regula. Viața la modul grecesc e condusă de un soi de comunitarism în care toată lumea se simte îndreptățită la întreținere de stat și, simultan, la evaziune fiscală. Una din temele fixe ale lumii grecești e „statul e dator să ne țină iar noi sîntem datori să furăm statul”. Tema nu e străină de alte societăți, în special în fostele state comuniste, dar a atins, în Grecia, puterea unui cult inatacabil. Toate aceste trăsături derutante erau binecunoscute. Grecia nu trebuia să surprindă pe nimeni. O anumită naivitate continuă să reziste, însă, printre cei ce nu cunosc îndeajuns lumea Sudului și a Estului european.

Problema cu adevărat subestimată e, însă, componenta germană. E vorba de o lipsă de flexibilitate și anticipație politică pe care prea mulți lideri germani o confundă cu realismul politic. Germania a insistat, în special prin Ministrul de Finanțe, Schauble, și prin Cancelarul Merkel, ca Grecia să treacă la o dezintoxicare acerbă. Rețeta era justificată. Administratrea ei a fost, însă, defectuoasă. Mai precis, după ce guvernul Prmierului Samaras a trecut la fapte și a reușit, chiar, să obțină anul trecut primul surplus bugetar cunoscut de Grecia în istoria recentă, Germania a rămas cu piciorul pe accelerator și a cerut continuarea neabătută a regimului de strictă austeritate. Evident, era și va mai fi loc de austeritate pentru multă vreme în Grecia. Însă nu asta era problema.

Lipsa de flexibilitate temporară a Germaniei a fost eroarea care a pregătit terenul pentru apariția la putere a unui guvern de extremă stîngă, gata de cea mai virulentă demagogie și mai mult decît doritor să își scufunde țara de dragul luptei ideologice cu marele dușman capitalist. Într-o măsură deloc neglijabilă, Syriza și Primul Ministru Tsipras sînt rezultatul direct al lipsei de înțelegere germane. O ipoteză documentată de un ziar bine informat în probleme europene spune că Primul Ministru Tsipras a fost refuzat abrupt de Cancelarul Merkel atunci cînd a cerut un răgaz de cîteva luni în finanațarea datoriilor statului grec. A urmat prăbușirea guvernului Samaras, singurul aliat politic al Occidentului și primul executiv care a reușit să redreseze Grecia după ani de turbulență.

Imediat după instalare, noul guvern al Primului Ministru Tsipras s-a ținut de cuvînt și a trecut la sfidare totală. După șase luni de guvernare Syriza, Grecia e pe punctul a de a ieși din zona Euro, iar Primul Ministru Tsipras pe punctul de a lua complice, într-o minicună colosală, întreaga societate greacă. Ultimele declarații ale lui Tsipras au transformat Fondul Monetar Internațional într-o instituție criminală și Grecia într-o țară de victime care suferă „fără vină”. Cu aceste date, Grecia riscă să facă un pas de somnambul în direcția greșită. Ceea ce e mult mai important decît chiar situația economică și, pînă la urmă, singurul lucru care contează. E, din păcate, și lucrul pe care Germania și ansamblul decident al Uniunii Europene nu l-au înțeles.