O competiție între politică și cultură: Concursul Internațional Ceaikovski

Violoniștii laureați ai primului Concurs Ceaikovski în 1958: Victor Pikaisen, Valeri Klimov și Ștefan Ruha

Un concurs fondat în „luna de miere” culturală a epocii hrușcioviene.

Zilele acestea la Moscova și St. Petersburg se desfășoară semifinalele Concursului Internațional Ceaikovski, ajuns la a XV-a ediție și în care s-au calificat și doi români, violonista Alexandra Conunova-Dumortier, sub emblema Moldovei, și violoncelistul Andrei Ioniță, sub cea a României.

Alexandra Conunova-Dumortier

Alexandra încerca să explice într-un interviu în direct de la Moscova cu postul nostru de radio diferențele între concursurile ce s-ar putea numi „de etapă” în evoluția unui tînăr violonist, și cele ce joacă rolul de „atestare” a valorii superioare muzicale a unui interpret, cum sînt competițiile de prestigiu ca Reine Elisabeth la Bruxelles, cea de la Indianopolis și, evident, Ceaikovski în Rusia. Iar în opinia tinerei violoniste una din diferențele fundamentale între aceste tipuri de concursuri ar fi una de „vechime”. Cele prestigioase ar avea o istorie mai îndelungată, în raport cu cele „tinere”, cum sînt cele, „de etapă”, din România și multe din concursurile din capitalele republicilor post-sovietice, între care și Chișinău.

Realitatea istorică este însă puțin diferită, iar Concursul Ceaikovski, pentru a nu mai vorbi despre cel de la Indianapolis, este unul „tînăr” în raport cu altele, unele cu o mare și prestigioasă tradiție, cum sînt Reine Elisabeth, inaugurat sub numele și în memoria lui Eugène Ysaÿe în 1937-38, sau cu cel purtînd numele lui Wieniawski, în Polonia, ce datează din 1935.

Altele, în ciuda vechimii lor, sînt astăzi de mai mic prestigiu, cum e cazul concursului atașat Festivalului Primăverii la Praga, inițiat la ideea dirijorului Rafael Kubelik în 1946 și a cărui primă ediție s-a desfășurat în 1947. Un concurs la care, în anii ’50, au participat și au fost laureați și mari muzicieni români.

Concursul Ceaikovski datează numai din anul 1958, cînd, la o lună distanță s-au desfășurat competițiile de vioară și pian, și a fost fondat într-un context și cu scopuri politice clare, pe fundalul a ceea ce un muzicolog occidental numea „luna de miere culturală” a epocii hrușcioviene.

O destalinizare și în domeniul muzicii a început în primăvara anului 1957, cu ocazia celui de-al Doilea Congres al Compozitorilor. „Realismul socialist”, conducerea și controlul de către partid a vieții muzicale, rămîneau prioritare, dar Dimitri Șepilov, pentru scurtă vreme secretar al Comitetului Central, prezent la Congres, dădea de înțeles că ar fi fost posibil un relativ dezgheț, atunci cînd afirma că „în creația lucrărilor de artă, regulile aritmeticii sau formulele de farmacie nu sînt aplicabile…”

Dmitri Șostakovici în 1961

La același Congres al Compozitorilor, Dmitri Șostakovici se pronunța împotriva demagogiei, a supraviețuitorilor „cultului personalității” și cerea dezbateri deschise, între cei care, spunea el, „aderă ferm la pozițiile ideologiei sovietice și se luptă pentru același țel, dar care interpretează în mod diferit căile de a ajunge la țelurile propuse”.

Departe de a fi fost încheiată lupta între „staliniști” și criticii lor a continuat de-alungul anului 1957, dar în primăvara anului 1958 avea să se producă un reviriment. Comitetul Central comunist adopta o rezoluție intitulată „Despre rectificarea erorilor în evaluarea” unor opere, și afirma, între altele că „compozitori

Sergei Prokofiev, Dmitri Șostakovich and Aram Haciaturian la Moscova în 1945

talentați, asemenea tovarășilor Șostakovici, Prokofiev, Haciaturian, Șebalin, Popov, Miaskovski și alții, ale căror opere, pe vremuri, au revelat tendințe greșite, au fost denunțați fără discriminare ca reprezentanți ai unui curent formalist anti-popular…”

Șostakovici avea să fie cel care a fost numit în fruntea comitetului de organizare a primului Concurs Internațional Ceaikovski, apărut brusc în același dezgheț post-stalinist și la inaugurarea căruia avea să participe și Nikita Hrușciov.

Iar pe modelul sovietic, în toamna lui 1958 se deschidea și primul Festival și Concurs George Enescu, de față fiind și Gheorghe Gheorghiu-Dej cu ideologii săi, ce aveau să cenzureze imediat montarea operei enesciene, Oedip, sub bagheta lui Constantin Silvestri.

Înregistrare de la Primul Concurs Ceaikovski din 1958 cu Ștefan Ruha (premiul III)

La Moscova, era nevoie ca Hrușciov însuși să-și dea aprobarea ca primul premiu al Concursului Ceaikovski, la secția de pian, să-i fie atribuit celui care îl merita, și nu unui sovietic, americanul Van Cliburn.

Concursul ajuns astăzi la a 15-a ediție, și care se desfășoară la fiecare patru ani, a fost mereu întunecat de acuzații la adresa unui juriu părtinitor în favoarea concurenților ruși, îndeosebi la secția considerată cea mai prestigioasă, de pian.

Vladimir Putin și Valeri Gergiev la ceremonia de deschidere a Concursul Ceaikovski în 2011

Valeri Gergiev, președinte al Comitetului de organizare și apropiat al președintelui Putin, veghează anul acesta asupra unui juriu al pianiștilor, la adresa căruia planează semne de întrebare: numeroși profesori ruși, exclusiv bărbați, doi britanici ce își manifestă public poziția pro-rusă, un juriu ce a eliminat din competiție deja cîțiva tineri pianiști buni ai altor pedagogi cunoscuți absenți, și demisia anunțată astăzi a unui pianist georgian Alexandr Toradze, de felul lui independent și original, ce brusc a părăsit juriul, plecînd oficial într-un turneu în America Latină, sugerează că vechi moravuri persistă la Moscova, în ciuda unui concurs, altfel model de „vitrină”, bună funcționare, și extrem de bine vîndut pe piața media, cu ajutorul companiei Medici.tv.