Mai multe organizatii ale societatii civile moldovenesti protesteaza fata de decizia Curtii Supreme a Moldovei privind implicarea a doi importanti demnitari moldoveni in violentele impotriva protestatarilor paşnici din 2009, Gheorghe Papuc si Vladimir Botnari. Marţi 30 iunie Curtea Supremă l-a achitat pe Vladimir Botnari, iar lui Gheorghe Papuc i-a aplicat o amendă pentru neglijenţă în serviciu în timpul evenimentelor din aprilie 2009. Curtea a dispus încetarea procedurii de căutare a lui Papuc Gheorghe şi încetarea executării deciziei Curţii de Apel Chişinău prin care i-a fost retras gradul special de general-maior de poliţie. Deşi decizia Curţii Supreme este definitivă, Procuratura Generală de la Chisinau a anuntat că va interveni în această cauză pe cale extraordinară, contestind decizia Curtii Supreme. Vasile Botnaru a stat de vorba cu Ludmila Popovici Directoarea Centrului pentru reabilitarea victimelor torturii Memoria, care a semnat un apel public de protest fata de decizia Curtii Supreme.
Europa Liberă: Patru organizaţii au semnat un apel public privind decizia Curţii Supreme de Justiţie din 30 iunie 2015. Aceste organizaţii, printre care şi centrul pe care îl conduceţi dumneavoastră se arată nemulţumite de modul în care Curtea Supremă de Justiţie a găsit să soluţioneze problema celor doi mari demnitari condamnaţi pentru inactivitatea lor în ziua de 7 aprilie. Ce rost are această indignare sau după moarte pocăinţă?
Ludmila Popovici: „Da, bună întrebare. Acest apel a fost semnat deoarece noi cunoaştem foarte bine lucrurile. Noi cunoaştem foarte bine consecinţele, cunoaştem drama persoanelor care au trecut prin calvarul numit 7 aprilie. Întrebarea mea scurtă şi simplă este – aceşti doi demnitari în acea zi erau la locul de muncă? Dacă erau acolo, ei sunt responsabili de foarte multe lucruri urâte care s-au petrecut. Eu sunt responsabili de moartea lui Valeriu Boboc. Aşa s-a întâmplat că săptămâna acesta am fost contactată de către o persoană care a rugat să ajutăm cumva şi părinţii altor băieţi care au fost găsiţi atunci, în acea noapte de coşmar, morţi prin oraş, cărora, la fel ca lui Valeriu Boboc, li s-a făcut un certificat de deces, în care au scris unele motive ale morţii şi acest document nu le permite părinţilor, cel puţin, să primească o compensaţie, cât de cât pentru că şi-au pierdut copiii. Adică dacă pornim de la aceste lucruri, întrebarea firească întotdeauna rămâne – unde erau aceşti demnitari atunci? Unul care era ministru de interne şi altul care era comisar al oraşului. Cum şi-au făcut ei munca în acea zi, când s-au întâmplat lucruri groaznice pentru Republica Moldova şi pentru sute de tineri care au fost maltrataţi şi aceşti băieţi care şi-au pierdut viaţa?”
Europa Liberă: Doamnă Popovici, aceşti doi demnitari sunt judecaţi din perspectiva zilei de azi. Ei au acţionat atunci din perspectiva situaţiei concrete politice care era. Or, puterea care s-a pronunţat clar atunci, le-a dat carte blanche, de fapt, pentru acţiuni violente. Şi ei acum sunt acarii păuni. Puterea, care a încurajat cumva violenţa poliţiştilor, a rămas în umbră, ei au ajuns să fie ţapii ispăşitori. Şi justiţia probabil ia în calcul şi această situaţie cumva „delicată”.
Ludmila Popovici: „Evident. Eu am zis nu o dată că nu personal Papuc a făcut acest lucru sau nu personal Botnari a maltratat. Şi am vorbit nu o dată că tortura aplicată în aprilie 2009, de fapt, a fost o tortură politică. Tortura a avut drept scop intimidarea maselor, drept scop răspândirea teroarei în societate ca să poată manipula mai uşor şi a conduce mai uşor. Fiindcă, de fapt, de foarte multe ori, în diferite ţări, acesta este scopul torturii în masă, ceea ce a fost atunci noaptea – teroare în masă – noaptea şi câteva zile care a durat. De aceea, evident că aveţi dreptate când spuneţi că sunt doi ţapi ispăşitori. Dar aceşti ţapi ispăşitori în funcţiile pe care le aveau ar fi putut face ceva ca să prevină. Aceasta este una. Doi, chiar dacă ar fi avut un ordin de sus, este destul de clar, şi legislaţia internaţională ne spune destul de clar, că nu este o scuză. Nu a fost o scuză contextul politic de atunci pentru cineva care era într-o funcţie publică şi care trebuia să ia măsuri pentru a respecta ordinea publică şi a nu duce, Doamne fereşte, la pierderea de vieţi omeneşti. Adică din perspectiva aceasta am zis că, dacă erau atunci seara la muncă, în acele zile erau la locul de muncă, trebuiau să-şi facă munca aşa cum trebuie. Din păcate, suntem într-o ţară cu justiţie în tranziţie şi de aceea în această perioadă se întâmplă lucruri destul de neclare, sunt pârghii care nu se văd. Totuşi această decizie a Curţii Supreme de Justiţie, în loc să facă lumină în caz, a ridicat mult mai multe semne de întrebare. Noi am văzut chinurile prin care au trecut tinerii care au fost maltrataţi. Noi am văzut chinurile lor, celor care au depus plângere şi au încercat să-şi apere drepturile în instanţă. Şi chiar avocaţii cum au muncit pe acele cazuri. A fost foarte greu. Chiar şi unii procurori, care au investigat bine acele cazuri, în instanţă judecătorii nu au avut această „intimă convingere” că persoanele au fost maltratate, că cineva trebuie tras la răspundere concret. Fiindcă este foarte simplu de stabilit unde au fost colaboratorii de poliţie în noaptea aceea. Aceasta este o chestie foarte simplă de stabilit, fiecare comisar ştie ce se întâmplă în comisariatul său, fiecare mişcare. Adică, pe de o parte, acolo judecătorii nu au avut acea „intimă convingere” că nişte oameni nevinovaţi au suferit foarte mult. Pe de altă parte, aici avem cealaltă extremă, când judecătorii caută foarte bine în dosar orice virgulă de care să se agaţe ca demnitarii publici să fie absolviţi de pedeapsă.”
Europa Liberă: Dacă ar fi să generalizăm, vă pun întrebare directă. Continuă justiţia să fie mai curând de partea poliţiştilor care au bătut, decât de partea victimelor?
Ludmila Popovici: „Sigur că da. Şi aceasta este vizibil pentru toată lumea. Din aceste considerente, noi, ca centru de reabilitare, ne focusăm foarte mult să ajutăm persoanele să-şi continue viaţa cu demnitate, să nu fie măcinate de setea de răzbunare sau de această injustiţie. Fiindcă suntem martorii, cu toată lumea suntem martorii la acţiuni care sunt împotriva lor, împotriva acestor persoane care au depus plângeri. Cunoaştem care sunt consecinţele tardive ale torturilor suportate şi de aceea ne-am focusat pe a continua studiile, pe a continua să-şi găsească un loc de muncă. În paralel, să meargă cu apărarea drepturilor sale, dar să nu se focuseze pe această luptă inegală cu sistemul. Fiindcă putem pierde aceşti oameni. În lupta inegală cu sistemul evident că ei pierd însăşi viaţa lor, adică sensul vieţii lor poate deraia foarte mult şi atunci nu pot simţi bucuria de a trăi, nu pot simţi bucuria de a face o familie şi a continua viaţa frumos.”
Europa Liberă: Vă întreb ce şanse aveţi dumneavoastră şi activităţile dumneavoastră, în condiţiile în care ştim Pussy Riot, ştim cum s-a apărat Ianukovici de Maidan, ştim ce se întâmplă recent în Armenia. Totuşi, starea de spirit nu este în favoarea demnităţii umane. Starea de spirit este în favoarea ordinii de drept, care poate fi apărată şi cu preţul unor vieţi omeneşti sau cu maltratarea protestatarilor.
Ludmila Popovici: „Noi întotdeauna am încercat să punem accent pe demnitatea umană, pe valoarea umană. Încercăm să explicăm acele lucruri că, oricât s-ar ascunde reprezentanţii statului, cei care au comis ceva împotriva oamenilor, împotriva demnităţii umane, cât s-ar ascunde ei de justiţie, de oricine altcineva, ei nu se pot ascunde de sine. Mai devreme sau mai târziu va veni acel moment când îşi vor face nişte procese de conştiinţă şi vor înţelege...”
Europa Liberă: Ministrul Papuc şi-l face oare?
Ludmila Popovici: „Chiar şi ministrul Papuc. Cred că va avea momente de luciditate când îşi va da seama că are pe conştiinţă moartea unor tineri nevinovaţi. Nu cred că nu au momente din acestea, când rămân ei singuri în faţa oglinzii...”
Europa Liberă: …cu „intima convingere”.
Ludmila Popovici: „Exact. Iată acolo e „intima convingere”, când vor rămâne ei singuri cu sine sau privindu-se în oglindă, să se gândească: „Dar ce am făcut eu? Bine, am scăpat de puşcărie. Am lunecat cumva, am jucat cumva şi am scăpat. Dar totuşi conştiinţa mea cum este?”. Uneori lupta cu sistemul, vedeţi cât de inegale sunt forţele acelea şi cât de mult au fost purtaţi pe drumuri băieţii care au suferit, familia Boboc. Familia Boboc nici nu este parte vătămată în acest dosar. Vedeţi cum s-au jucat lucrurile în aşa fel ca cineva să fie scos basma curată? Da, situaţia este similară şi în Ucraina, şi în alte ţări din fostul lagăr sovietic, fiindcă este vorba de o demnitate care s-a păstrat în conştiinţa reprezentanţilor statului şi li se pare că este o normalitate. Aceasta este o problemă, de fapt. Şi aceasta este o problemă ce ţine de sistemul de justiţie la noi, ce ţine de poliţie, ce ţine de penitenciare ş.a.m.d. Adică, lucruri care ar trebui să fie considerate ca infracţiuni, ca încălcări de lege, cum ar fi în alte state, la noi sunt luate ca o normalitate, fiindcă aşa a fost. Vrei să-i explici cuiva că lucrurile nu sunt normale, să spunem, într-o instituţie oarecare de stat de tip închis, fie spital de psihiatrie, fie penitenciar, mi se răspunde uneori: „D-apoi aşa tot timpul am lucrat. Aşa am făcut tot timpul”. Chiar de multe ori, când erau cazurile la care noi lucram, persoanele bătute de poliţie până la 2009, uneori încercam să avem discuţii cu unii poliţişti şi îmi explicau: „Tu nu înţelegi. Aceasta este ceva absolut normal. Scoatem de după dulap rigla”… Rigla aceasta însemnând, de fapt, o rangă de lemn destul de mare. Şi aşa scoteau probele. Aşa au scos întotdeauna. Aşa a scos şeful lui. Aşa scoate el. Care e problema mea? Adică ceva de felul acesta. Şi atunci, evident, această mentalitate, când lumea priveşte la unele lucruri ca o normalitate, evident, şansele de a vedea o justiţie corectă sunt mici. Dar nu putem să ne ascundem după degete. Înseamnă că noi trebuie aceste lucruri să le identificăm, să vorbim despre ele. Şi de foarte multe ori am avut această chemare să discutăm în detalii fenomenele, rădăcinile, dacă vorbim de tortură, fenomenul torturii, de unde se pornesc toate şi să vedem unde putem opri acest fenomen. După 2009, din păcate, reabilitarea a fost ignorată, asistenţa victimelor ignorată. Parcă a fost o chestie făcută intenţionat. Nu ştiu al cui joc a fost, dar reabilitarea a fost exclusă din programele pe ţară. Au fost foarte mulţi bani investiţi în prevenire, dar prevenirea prin fortificarea diferitelor instituţii de stat. Ceea ce până la urmă au dat unele rezultate, dar nu cele aşteptate. Fiindcă noi, de fapt, am redus la tăcere victimele, s-au retras din luptă.”
Europa Liberă: Această decizie a Curții Supreme de Justiție…
Ludmila Popovici: „Şi acum această decizie reduce şi mai tare la tăcere victimele. Şi această decizie a Curţii Supreme de Justiţie va duce la scăderea plângerilor pe tortură, fiindcă lumea nu va mai depune plângeri, că nu mai au încredere în justiţie. De aceea, când unii se bucură că, iată, avem redus numărul de plângeri, de fapt, acesta este un semn de îngrijorare, fiindcă lumea pierde încrederea în sistemul de justiţie.”
Europa Liberă: Dar poliţistul care scoate ranga va fi mai prudent sau dimpotrivă?
Ludmila Popovici: „Poliţiştii acum nu folosesc ranga. Poliţiştii folosesc alte metode care cred ei că nu lasă urme.”
Europa Liberă: Dar convenţional vorbind?
Ludmila Popovici: „Da, nu scoate ranga ceea, dar folosesc alte metode.”
Europa Liberă: Sticla cu apă.
Ludmila Popovici: „Sticla cu apă, lucruri, obiecte care pot fi în oficiile lor şi obiecte care se pot transforma uşor în instrument de tortură. Orişice se poate transforma într-un instrument de tortură la o minte bolnavă şi o mentalitate care i se pare că i se poate totul. Această decizie dă un semnal urât şi în această privinţă. Dacă noi mai înainte credeam că totuşi lucrurile se vor schimba şi cei care nu se pot abţine să folosească forţa se tem cumva, această decizie este un semnal urât pentru noi şi, de fapt, favorabil pentru cei care îşi permit să aplice forţa şi îşi permit să ridice mâna asupra oamenilor şi să lovească în demnitatea umană şi în valoarea umană.”
Europa Liberă: Ferească Dumnezeu. Dar pentru semnatarii acestei decizii ar putea să fie instructiv dacă, Doamne fereşte, ei ar ajunge să fie cercetaţi prin metodele pe care le încurajează.
Ludmila Popovici: „Aveţi în vedere judecătorii?”
Europa Liberă: Nu vreau să menesc, dar torţionarii întotdeauna, când au ajuns să fie în celule, atunci şi-au dat seama ce înseamnă.
Ludmila Popovici: „Aveţi perfectă dreptate. Mai demult era vorba de un caz al unui medic care permanent întreba: „Are omul bani? Mă duc să-l ajut. Dacă nu are omul bani, nu mă duc să-l ajut”. Şi odată era fiul lui rănit undeva jos şi tot întreba: „Daʾ are bani? Daʾ are poliţă?”. Când s-a dus era prea târziu. La fel fiul cuiva, care nu a reuşit să spună al cui este, a fost bătut. Şi îmi povestea deja familia: „Nu m-am gândit niciodată...”. Zic: „Vedeţi, până nu vă ciocniţi...”. Până când fiul unui respectiv domn, care lucra în sistem a fost bătut, fără ca să reuşească să spună al cui este, nu-şi dădea seama despre dimensiunea fenomenului şi dimensiunea acestui proces distructiv. Tortura distruge foarte mult, distruge demnitatea umană, distruge persoana în diferite aspecte – şi fizic, şi mintal, şi moral.”
Europa Liberă: Psihologii spun că e ca violul pentru femei.
Ludmila Popovici: „E groaznic. Este foarte groaznic, în funcție de metodele care se aplică, fiindcă de foarte multe ori scopul este de a umili, torţionarii nu-şi dau uneori seama ce fac. Uneori cred că sunt şi ei la stările acestea de limită, când îşi pierd controlul. Dar să ne uităm totuşi ce se face în sistem pentru a nu ajunge acolo. Nu se face mai nimic. Reparaţiile capitale în unele instituţii de stat nu vor duce la prevenirea torturii, atâta timp cât nu va fi abordat fenomenul un pic altfel. Dacă noi vom lucra continuu, toţi împreună ca să ajutăm aceşti oameni să spună prin ce au trecut, să ne relateze detalii, ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, mai repede vom găsi rădăcinile şi vom diminua fenomenul, decât noi ce am făcut. Adică nu noi, vorbim de societate, ce a făcut până acum sistemul nostru moldovenesc. Le-a închis gura, i-a purtat pe drumuri până li s-a făcut lehamite la unii şi au retras plângerea. De ce judecătorii în unele cazuri se bazează pe „intima convingere”, iar în alte cazuri nici nu citesc dosarele? Aceasta este întrebarea. Dacă ar citi dosarul atent, toate dosarele atât de atent cum a fost citit acest dosar, am avea altfel de justiţie. Dar se creează impresia că totuşi justiţia noastră este, cum aţi spus şi dumneavoastră, cu faţa întoarsă spre demnitari şi cu spatele spre cetăţeanul simplu.”