Spune-i unui grec – indiferent dacă a votat „Nu” sau „Da” la referendum – că drapelul elen reprezintă de fapt culorile dinastice ale casei de Bavaria, şi reacţia lui nu se va lăsa aşteptată!... Nu eu o spun, ci specialistul nr. 1 pe plan mondial în materie de steme şi drapele, nimeni altul decât francezul Michel Pastoureau care, înainte ca preşedintele Franţei, François Hollande, să pledeze în faţa cancelarului Germaniei, Angela Merkel, cauza Atenei, caută să apropie aceste două popoare, astăzi despărţite de o neagră neîncredere reciprocă. Aşadar, puţină istorie:
Stindardul grec îşi face apariţia în timpul revoltelor antiotomane, alias Eteria, pe la 1821-1823, traversând o perioadă revoluţionară la capătul căreia este adoptat oficial în 1833, odată independenţa cucerită. Într-o primă fază e format dintr-o cruce albă aşezată pe un câmp albastru (de azur, încărcat cu o cruce de argint), după care se transformă de două ori, înainte de a ajunge la compoziţia cunoscută astăzi: patru fascii şi o cruce albă pe un câmp albastru. Culorile sunt aceleaşi de la începutul Revoluţiei din anii ’20 ai secolului al XIX-lea. Cum s-a ajuns la acestea, orice grec e gata să explice cu lux de amănunte, şi anume că albastrul evocă marea sau cerul, pe când albul, culoarea caselor, cea a luminii şi, nu în ultimul rând, a lui Christ. Se-nţelege că avem de a face cu o interpretare a posteriori, orice drapel pretându-se unui discurs şi unei supra-lecturi ce îşi creează astfel propria mitologie.
În realitate, acest albastru şi acest alb „grecesc” sunt culori heraldice tradiţionale ale casei de Bavaria, ajunse pe stindardul naţional elen odată cu primul suveran al Greciei moderne, Otto I (1832-1862), fiul cel mai mic al regelui Bavariei. Culorile heraldice ale dinastiei domnitoare vor deveni astfel cele ale drapelului naţional, conform unui proces pe care-l întâlnim în numeroase ţări europene: trecerea de la familial la dinastic, de la dinastic la monarhic, de la monarhic la statal şi de la statal la naţional.
Spre uşurarea cetăţenilor greci de astăzi, se cuvine de precizat că acest albastru şi acest alb au fost adoptate drept culori emblematice de către insurgenţii greci ceva mai înainte ca aceştia să se gândească la tânărul Otto de Bavaria drept potenţial candidat la viitorul tron regal. Aşadar, ar trebui căutată aiurea originea acestor culori, pe care primul suveran al Greciei moderne pur şi simple le-a confirmat, deoarece corespundeau cu ale sale.
O explicaţie a acestei compoziţii a drapelului grec rezidă în strategia contrastului faţă de steagul otoman (un câmp roşu surfrapat de o stea şi de o semilună albe). Altfel spus, crucea creştină răspunde semilunii musulmane, iar culoarea albastră, adeseori devalorizată de Islamul otoman, se opune culorii roşii. În acest fel, drapelul minorităţii se poziţionează în raport cu cel al puterii opresoare: izolat, îşi pierde semnificaţia; dar, opus unui alt drapel, el funcţionează ca un contrast, devine un simbol dinamic şi proclamă în mod deschis rebeliunea. Această „valoare de poziţionare” este în acelaşi timp structurală (cruce/semilună, albastru/roşu) şi culturală, crucea şi culoarea albastru neputând fi adoptate decât de o minoritate creştină.
Ştiu că astăzi, de 14 Iulie, s-ar fi cuvenit să vorbesc despre tricolorul francez, dar am făcut-o deja (vezi http://www.europalibera.org/content/blog/24343120.html); şi oricum toată lumea e cu ochii pe Grecia, iar judecând după numărul de steaguri elene „arborate” pe Facebook, se pare că patria primei democraţii şi-a dublat, dacă nu triplat, peste noapte populaţia.
Alez les Bleux!
Alez les Bleux-Blancs!