Templul de la Palmyra a fost fost distrus. Două mii de ani de istorie au sfîrșit în colb. Duminica trecută, cîteva figuri grăbite, purtînd un drapel negru cu înscrisuri islamice, au așezat în jurul coloanelor cilindrii mari cu explozibil. După cîteva secunde, explozia a făcut pulbere splendorile de marmură și bazalt lucrate de meșteri romani, greci și sirieni. Organizația teroristă Statul Islamic a eliminat una din minunile lăsate în urmă de civilizațiile reunite ale Romei, Greciei și Orientului. Operația a fost filmată și fotografiată cu o minuțiozitate entuziastă, plină de grijă și mîndrie. Apoi, imaginile au fost plasate pe net de unde au fost preluate de circuitul media global.
Cu doar cîteva zile mai înainte, aceiași nelegiuiți îl sacrificaseră ritual pe arheologul sirian care cerceta și proteja de o viață templul de la Palmyra. Bătrînul, în vîrstă de 82 de ani, a fost tîrît în piața publică și decapitat. De două ori în cîteva zile, organizația Statul Islamic a trimis, în felul ei insuportabil, mesaje către lumea din afară. Ce vor să spună și ce spun dincolo de intențiile declarate aceste mesaje? E infernal să comentezi așa ceva. Fiecare cuvînt așezat în preajma acestor orori înaintează pe un tărîm infernal și, în ciuda primei impresii, uman.
Lumea pe care cuvintele caută să o explice e o subterană profundă care cere din adîncuri tulburi instaurarea haosului și a morții. Oricît ar părea de incredibil și oricît de dureroasă concluzia, faptele acestor creaturi nu sînt înfiorătoare doar pentru că au făcut să dispară monumentul de la Palmyra sau pentru că lista ar putea continua cu Parthenon și Colosseum. Și nici pentru că au măcelărit bestial un om nevinovat. Dedesubtul faptelor colcăie ceva încă mai cumplit: libertatea de a creea neființa. O asemenea definiție pare complet lipsită de sens. Și, într-un fel, chiar e. Pentru oamenii și societățile normale orice alăturare a libertății, creației și neființei e imposibilă. Dimpotrivă, în cazul terorismului islamic, tocmai această alăturare aberantă dă punctul forte, plăcerea și, dacă se poate spune așa ceva, bucuria. Cu faptele fără comparație ale Statului Islamic ne întoarcem la rădăcina tuturor gîndurilor despre răul absolut. De unde vine această credință care pune capăt oricărei credințe? Și la ce bun, cu ce cîștig lucrează această formă de nebunie care își consumă deopotrivă călăii și victimele? Înainte de orice, trebuie spus că acest gen de întrebări plictisesc la nivel general. Opinia publică, așa cum numim azi, fără prea mare atenție, societățile, nu e pregătită pentru asemenea pariuri existențial-tenebroase și, în consecință, le ignoră sau le califică neglijent drept „aberații”.
Și totuși, asemenea orori nu pot fi o simplă banalitate sau un accident sîngeros provocat de un dezechilibrat. Spectacolul oribil al atrocităților teorismului islamic nu e o întîmplare, ci o suită de acte regizate cu grijă și repetate aproape zilnic, pe un front care cuprinde aproape toată întinderea lumii. Premeditarea e în afara oricărui dubiu. Dacă erupția răului absolut ne lasă muți și incapabili de concluzii, asta nu înseamnă că toată istoria timpurilor pe care le trăim e lipsită de explicații.