Relațiile dintre diversele partide comuniste și Internaționala a III-a Comunistă (Comintern) merită analizate cu atenție. În unele cazuri, a fost vorba de un complicat și niciodată terminat proces de bolșevizare (PC Italian). Veteranii mișcării socialiste internaționale, chiar convertiți la bolșevism, au fost suspectați de Stalin de intenții malefice și au fost eliminați ca elemente subversive. Orice opoziție, reală ori imaginară, era privită drept criminală. Așa aveau să piară în final liderii comuniști polonezi exilați în URSS (Wera Kostrzewa, Adolf Warski, Julian Lenski), iar Partidul Comunist Polonez avea să fie suprimat sub acuzația absurdă că a devenit o agentură a poliției secrete a regimului coloneilor și a Gestapoului.
Părinții fondatori ai PC din România au venerat Internaționala Comunistă, însă au îndrăznit, în anumite clipe, să exprime îndoieli privind omniscienţa lui Stalin și a delegaților acestuia la cârma Cominternului (Béla Kun, Bohumír Šmeral, Dmitri Manuilski). Ajunși în URSS, unii dintre acești vechi revoluționari (Eugen Rozvan, David Fabian, Timotei Marin, Marcel Pauker, Elena Filipovici) au îndrăznit ca, în discuții private, să manifeste minime rezerve în raport cu linia stalinistă. Legăturile de prietenie cu Christian Rakovsky, prietenul lui Troţki, nu le puteau fi iertate. Aveau să piară, în negura concentraționară, uitați și ponegriți. Personaje similare cu acel Boris Davidovici imortalizat de regretatul scriitor iugoslv Danilo Kiš, militanții cominterniști de primă oră au reprezentat un moment diferit de cel ce avea să urmeze odată cu dobândirea puterii în partid de către personaje devotate necondiționat dictatului stalinist. Sunt de acord în acest sens cu Adrian Cioroianu care distingea între Vechea Gardă, distrusă la Moscova, și grupul din închisori din țară, dominat de Dej. Nu se pune problema idealizării, ci doar a contextualizării istorico-psihologice. Danilo Kiš a scris cândva o povestire al cărei titlu spune mult despre această dramă: „Timbre roșii cu portretul lui Lenin”.
După înfrângerea republicanilor în Spania, aveau să ajungă la Moscova numeroși militanți ai Brigăzilor Internaționale. Între aceștia să-l amintim pe Petre Borilă, într-adevăr un campion al bolșevizării radicale a partidelor comuniste din Balcani. Fost activist al Internaționalei Comuniste a Tineretului (KIM), Borilă a fost unul dintre comisarii politici cei mai activi în Spania, implicat în epurarea așa-zișilor troţkiști. La fel de activ pe post de comisar a fost Gheorghe Stoica, revenit după 1944 în țara unde a deținut înalte funcții. Să-l pomenesc și pe Manole H. Manole, divorțat de Ofelia Manole, recăsătorit cu Dori Munte (Berg), cel care în Spania suferise o depresiune psihică (reproșată de colegii de partid). Tot din Spania veneau la Moscova Constantin Doncea, Valter Roman, Mihai Burcă, Minea Stan, Janos Rab, Gheorghe Paraschiv, Aurel Stancu, Mihail Boico - toți deveniți ulterior generali în Ministerul Forțelor Armate ori în Ministerul de Interne. Între cominterniștii de frunte să-i pomenesc pe Ana Pauker, Vasile Luca, Leonte Răutu, Basil Spiru și pe cel despre care se vorbește prea puțin, fostul satrap al Comisiei Controlului de Partid în anii 1950-1960, Dumitru Coliu.
Amintesc aceste nume pentru a corecta anumite insistenţe recente pe rolul tatălui meu. Ajuns la Moscova în 1939, după ce-și pierduse brațul drept în Spania, la 24 de ani, Leonid Tismineţki s-a înscris ca student la Institutul de Limbi Străine din Moscova, secția franceză. Mama mea, care fusese soră de caritate în Spania, a intrat studentă la medicină (începuse studiile la București în 1934). Au lucrat amândoi la Radio Moscova, Redacția Balcani, secția română: mama ca speaker, tata, întâi ca speaker, apoi ca redactor. Redactor-șef al întregii secții Europa de Est și Centrală era Rudolf Slánský, ulterior secretar general al PC din Cehoslovacia, spânzurat ca agent sionist și american în decembrie 1952. Șeful redacției maghiare era Imre Nagy.
Părinții mei nu au făcut parte din niciuna din structurile influente ale Cominternului, nu au locuit la Hotelul „Lux” și nu au socializat în anturajul vreunui grangur cominternist. Nu au lucrat niciodată la postul de radio „România Liberă” (unde șef era Valter Roman). Este drept, în 1942, Ana Pauker le-a asigurat lapte pentru supraviețuirea sorei mele Victoria (Vichi), născută în noiembrie 1941. Atât și nimic mai mult. Au fost soldați ai partidului, fascinați de ideea comunistă. Nu au fost însă în anii moscoviți, ori chiar mai târziu, în poziții comparabile cu Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Borilă, Răutu, Roller, Ana Pauker, Valter Roman, Coliu, Aurel Stancu, Vanda Nicolski, Zina Brâncu, ori Mihai Burcă. Cine va consulta Dicționarul membrilor CC al PCR publicat de C.N.S.A.S. va putea vedea care au fost personajele-cheie ale acestei istorii și cine a contat în „Centrul de la Moscova”.
Cominternul a fost dizolvat oficial în 1943. Mitologia sa a continuat însă să bântuie mișcarea comunistă mondială, iar devotamentul pentru URSS a rămas, cel puțin până în 1953, anul morții lui Stalin, o dimensiune crucială a religiei politice comuniste.