După ce, acum doi ani, cel mai important premiu poetic din România „schimba prefixul”, fiindu-i acordat primului optzecist cu acte în regulă, clujeanului Ion Mureşan, gest reconfirmat în 2015, dacă nu din punct de vedere valoric, cel puţin sub aspect generaţionist, odată cu premierea lui Gabriel Chifu, în acest 15 ianuarie Premiul Naţional „Mihai Eminescu” revine unui 80-ist în sens… biologic, poetului & criticului literar Gheorghe Grigurcu (n. pe 16 aprilie la Soroca). Nu că n-ar fi meritat; or decizia juriului alcătuit din Nicolae Manolescu (preşedinte), Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelacan, Mircea A. Diaconu şi Ioan Holban, chemat să alegă între Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Nichita Danilov şi Ovidiu Genaru, pare cu atât mai surprinzătoare, cu cât „lista de aşteptare” a generaţiilor ’60 & ’70 părea aproape epuizată (se mai vorbeşte încă de două-trei „restanţe”, cum ar fi Vasile Vlad sau Ovidiu Genaru, dar cărţile par făcute). La celălalt capăt, al listei optzeciste inaugurate prin Ion Mureşan, câteva nume ilustre – regretaţii Alexandru Muşina, Traian T. Coşovei ş.a. – au şi ieşit din cursă, fără a fi baremi nominalizate (ca şi în cazul Premiului Nobel, regulamentul prevede acordarea Premiului Eminescu doar unor autori în viaţă). Cum să respecţi, în atare condiţii, dreapta măsură şi totodată să încununezi cu lauri nu doar cariere poetice împlinite, ci şi cele mai importante voci lirice ale momentului? – iată o întrebare la care-mi vine greu să răspund. Deocamdată, balanţa pare să încline de partea istoriei literaturii, cu o excepţie notabilă – Ion Mureşan, cel mai în vogă poet contemporan – care nu face decât să confirme regula.
S-a vorbit mult despre faptul că temutul critic de întâmpinare & polemist redutabil i-a luat faţa poetului cu acelaşi nume, în ciuda unei prese mai mult decât favorabilă acestuia din urmă. L-am căutat, aşadar – acum că poetul a făcut un pas decisiv înainte! –, în antologii, bucurându-mă să-l aflu în O mie şi una de poezii româneşti, de Laurenţiu Ulici, DU Style, 1997, în Antologia poeziei româneşti culte, de Florin Şindrilaru, Teora, 1998, şi cu o selecţie foarte generoasă în Poezia română după proletcultism, de Constantin Abăluţă, Ex Ponto, 2000. Asta fără a pune la socoteală antologiile de autor, de-ar fi s-o citez pe cea scoasă la Editura Limes, Cluj-Napoca, în 2011, Nimic n-ar trebui să cadă. (Or, opera lui Gheorghe Grigurcu chiar stă în picioare!)
Ce bine-l „prinde” Ştefan Aug. Doinaş, în recomandarea de pe coperta a 4-a a volumului Contemplaţii, Cartea Românească, 1984 (după ce tot el îi prezenta, în 1968, volumul de debut, Un trandafir învaţă matematica): „Asemenea lui Rimbaud care, în imaginea unui pod, nu urmărea arcul lui material, consistent, ci epura ascunsă a formelor geometrice subiacente, Gheorghe Grigurcu nu se lasă atras de varietatea concretă a amănuntului, a fragmentului, ci iscodeşte minuţiozitatea afectuoasă care respiră în el, urmărind nu corporalitatea lumii, ci familiaritatea cu viaţa ei secretă, intimă. (…) Totul stă, aici, în ineditul formulării, în acuitatea percepţiei, în această strălucire tăioasă, aproape nocivă, a concretului”.
În cele de mai jos, vă propun câteva poeme a căror „strălucire tăioasă” aminteşte oarecum de simetria fulgilor de nea de după geam, dar şi de baterea unor aripi de fluture scuturându-şi pigmenţii.
* * * * * * *
Gheorghe GRIGURCU
Glonţ
Glonţ ce-ai ucis pasărea.
Din râpi îi adunăm penele
însângerate,
de sub stânci, din fundul
ochiului nostru.
Glonţ rămas în carnea vântului,
în sângele norului,
din tine ne tragem cu toţii,
aspru părinte.
Aceste dimineţi
Aceste dimineţi cântătoare, însumări
de acţiuni minuscule
ca viaţa unui rubin erudit.
O floare
O floare presată de-un soare umbros
ori uscată de sunetul unui gramofon.
Rustică
Deasupra spicelor coapte tremură aerul
cum rândurile unei scrisori nescrise.
Caligrafie
Să scapete soarele să se-ascundă luna
să poţi scrie doar la lumina
acestor mere coapte.
Fluture
Atât de armonios acest fluture
mişcându-şi aripile cu artă subtil-firească
aidoma buzelor unui actor.
Rândunica
O rândunică se-nalţă
în spaţiul brut
spre-al rafina.
Seară înaltă
Seară înaltă
între blocurile scorojite
şi stelele
cu miros de pătrunjel proaspăt.