Jennifer Brush: „Cred că principala prioritate a guvernului de la Chișinău ar trebui să fie continuarea negocierilor cu FMI. Continui să mă gândesc la situația din Transnistria, atâta timp cât aceste relații s-au întrerupt pentru Moldova, țara devine mai puțin atractivă pentru regiunea transnistreană. Deși nu știu ce opțiuni are Tiraspolul, atâta timp cât relațiile cu Rusia sunt în stagnare de ceva timp. Nu pot spune care ar fi alternativele pentru ei. Alegerile pe care trebuie să le facă cei din Transnistria devin mai puțin atractive pe zi ce trece, dar consider că e responsabilitatea autorităților moldovenești să facă aceste reforme și să devină atrăgătoare pentru Transnistria și pentru cetățenii țării, care tot mai des se gândesc la emigrare.”
Europa Liberă: Apropo de procesul de reglementare a problemei transnistrene. Deseori intervin pauze imprevizibile și de lungă durată, de mai mult de un an negociatorii nu se mai întâlnesc în formatul 5+2. Care ar fi motivul?
Jennifer Brush
Jennifer Brush: „Continui să urmăresc viitorul formatului 5+2 și desigur sper ca aceste negocieri să reînceapă. Îmi amintesc de anul 2012, când mi-am început mandatul în Moldova, când era atât de mult optimism în ceea ce ține de succesele formatului 5+2, care chiar dădea roade. Pe atunci guvernul țării era foarte respectat de Statele Unite, de UE, erau lideri noi în Transnistria, am venit în calitate de o nouă personalitate nouă la OSCE. Era foarte mult optimism pentru formatul 5+2. Din păcate, guvernarea Moldovei să destrămat în acel timp, și politicienii erau ocupați cu încercările de a depăși criza, iar transnistrenii au folosit instabilitatea politică moldovenească drept scuză pentru a nu se implica. Cu trecerea timpului – noi am observat interacțiunea liderilor transnistreni noi cu alți participanți la 5+2, am înțeles că negociatorii din partea Tiraspolului nu erau deloc liberi să facă ceva după propria judecată, au devenit tot mai limitați în libertatea de a decide. Acum vedem că nu sunt deloc desinestătători să decidă pe cont propriu ce să facă cu formatul 5+2 și dacă ar trebui să participe la negocieri. Ceea ce cred că e mare păcat pentru populația din Transnistria care la un moment dat au sperat că viața lor va deveni mai bună, că ar putea călători liber, că studiile lor universitare ar putea fi recunoscute, că vor crea relații noi cu Vestul. Însă în ultimii ani opțiunile lor au devenit tot mai puține, după ce formatul 5+2 nu le mai stătea la dispoziție ca cel puțin să încerce să atingă aceste scopuri, să rezolve problemele calității vieții.
Podul de la Gura Bâcului încă nu este deschis și cred că perspectivele acestuia să se deschidă scad. Săteanul sărac care trăiește de o parte a râului nu poate folosi un vehicul pentru a ajunge la piață și e nevoit să meargă pe bicicletă. Aceeași problemă e valabilă și pentru diverse bunuri și servicii care nu pot „trece” de cealaltă parte. Moldova ar fi putut deveni un punct de trecere și comerț pentru alte state cu Uniunea Europeană și acest lucru ar trebui să se întâmple, dar așa este imposibil căci acel pod este închis. Podul va fi închis atâta timp cât formatul 5+2 nu e funcțional. Să existe un format de negocieri mai eficient? Dacă ar fi fost, probabil, cineva s-ar fi gândit la el până acum. Deja avem un format de negocieri care include principalii actori. Rămâne la discreția lor să decidă ce vor de la acest format.
Am mult respect pentru negociatorii ucraineni care au încercat să-și facă munca în condițiile în care li s-au limitat posibilitățile de a activa în calitate de negociatori independenți.
Așa-zisa „co-președinție” a OSCE dintre Elveția și Serbia a fost și ea o măsură fără precedent. Acest format a fost creat înainte de declanșarea crizei din Ucraina, dar am dubii că OSCE va mai adopta acest format pe viitor. Era greu să înțelegi cine era responsabil de soluționarea anumitor chestiuni, situația devenea confuză. S-a înțeles că modelul nu mai e viabil pentru negocieri.
Sunt foarte optimistă în legătură cu președinția Germaniei, nu-mi imaginez un membru al OSCE care ar fi mai versat și mai bine pregătit pentru a înțelege provocările din această regiune și recompensa unor negocieri de succes. Austria e o altă țară care înțelege foarte bine dinamica lucrurilor care se întâmplă aici. Următorii doi ani vor fi productivi ca urmare a acestor două președinții. Dar aceste președinții nu pot dori pacea mai mult decât persoanele care locuiesc în aceste zone de conflict. Din nou, depinde de actorii locali, de moldoveni și de persoanele din Transnistria, să demonstreze dorința lor de a găsi un numitor comun ca cetățenii de pe ambele maluri ale Nistrului să trăiască în democrație și prosperitate.”
Europa Liberă: Ați spus că Germania poate face mai mult decât s-a făcut până acum în identificarea unei soluții pentru problema transnistreană? Germania deținând în prezent președinția prin rotație la OSCE. Ce poate face mai mult Germania decât s-a făcut până acum?
Jennifer Brush: „Germania are multă experiență și influență în regiune, cred că acum poate avea loc o „chimie” diferită acum că germanii dețin președinția. Am urmărit declarațiile ministrului de externe german și am fost foarte impresionată de cunoștințele lui despre situația din regiune, despre măsurile practice care pot fi aplicate în anumite circumstanțe. Însă nimeni nu poate aduce pace în regiune dacă actorii principali, Chișinăul și Tiraspolul, nu sunt interesați să găsească soluții pentru beneficiul tuturor. Instabilitatea politică internă din Moldova nu ajută în acest sens.”
Europa Liberă: De ce formatul 5+2 credeți că mai este unul funcțional, eficient, dacă problema transnistreană rămâne nerezolvată?
Jennifer Brush: „Îmi place formatul 5+2. Este unica misiune de acest tip din Moldova care are rolul de a soluționa conflicte. A fost și un rol de succes jucat de OSCE în calitate de organizație care ar contribui la pacea și stabilitatea în Europa. Desigur, a fost important să avem la aceeași masă și ucraineni, și ruși, inclusiv Statele Unite și UE. Toți actorii care pot contribui la îmbunătățirea situației sunt prezenți.
Formatul era eficient primii câțiva ani, când negocierile au reînceput. Se simțea nevoia ca cei doi negociatori principali din Transnistria și din Moldova să se întâlnească, am încercat să-i convingem să se întâlnească săptămânal, dar se întâlneau cel puțin o dată pe lună. Grupurile de lucru se convocau regulat. Poate unele momente procedurale erau pline de birocrație, dar mecanismul lucra și noi discutam probleme importante. Membrii grupurilor de lucru se înțelegeau destul de bine, iar când ajungeau la un numitor comun, decizia lor deseori era susținută și de liderii politici. Formatul 5+2 a fost reușit, fiindcă s-au întocmit protocoale și acorduri pentru a mișca lucrurile înainte. Dar scopul major al formatului 5+2 ținea de soluționarea conflictului. Am înțeles că între anii 2012-2014 se discutau multe detalii foarte tehnice care poate nu trebuiau dezbătute la nivelul formatului 5+2. Mă mândresc cu demolarea acelui sistem de cabluri de pe marginea Nistrului care prezenta un pericol pentru persoanele care trăiau în preajmă. Dar astfel de chestiuni nu trebuie soluționate în cadrul formatului 5+2, ci de primarii acestor sate. Dacă formatul 5+2 a oferit un sentiment de securitate pentru persoanele care trăiesc acolo, probabil nu este un lucru atât de rău, însă cred că momentul în care 5+2 a început să se dărâme a fost când a început să soluționeze chestiuni minore.”
Europa Liberă: Experții văd mai multe asemănări dintre situația din Transnistria și cea din Donbas. Ce poziție ar trebui să aibă Ucraina în soluționarea crizei transnistrene acum?
Jennifer Brush: „Cred că este o întrebare destul de sensibilă. Deplângeam standardele de viață din Transnistria, sistemul de sănătate, lipsa locurilor de muncă. Indicele demografic al regiunii chiar și pe atunci când mă la Chișinău acolo era alarmant, era în descreștere. Piața muncii era în scădere, standardele de sănătate la fel și cred că tinerii tot mai mult își dădeau seama că nu au multe șanse pentru un viitor de succes.
Când se vorbește despre Donbas și Crimeea, se menționează și Abhazia cu Osetia. După începutul acestor mișcări separatiste, standardele de viață în aceste regiuni nu s-au îmbunătățit. Acest lucru ar trebui să fie îngrijorător pentru cei care susțin mișcările separatiste pentru independență sau pentru anexare la Rusia. Se pare că acestea nu au îmbunătățit standardele de viață pentru localnici.
Aceeași situație e valabilă și pentru Transnistria din 1992. Nu pare să existe vreo formulă care ar crea standarde mai bune de viață pentru persoanele care trăiesc acolo. Nu am fost la Donbas, nu am fost în Crimeea, m-am informat doar din presă. Pur și simplu, nu pare să existe vreo formulă care le-ar oferi persoanelor o calitate mai înaltă a vieții. Iar mișcările de separatism nu par să fie soluția acestei probleme.”
Europa Liberă: De ani buni se fac apeluri la internaționalizarea contingentului de menținere a păcii la Nistru. Rămân doar niște declarații sterile? Ce credeți Dvs. despre înlocuirea pacificatorilor aflați în zona de securitate?
Jennifer Brush: „E o chestiune complicată, fiindcă știu că a fost o sugestie din partea Statelor Unite. Personal, nu cred că ar trebui să fie oricare prezență internațională acolo. Prioritatea este să rezolvăm conflictul ca să nu avem niciun fel de prezență, nici rusă, nici internațională. Am urmărit și alte conflicte din lume care au pe teritoriul lor misiuni pacificatoare ale Națiunilor Unite. Mă îndoiesc de utilitatea acestor prezențe internaționale în contextul în care localnicii nu doresc să trăiască în pace și prosperitate. Cu siguranță, misiunea pacificatoare rusească are provocările sale, dar nu cred că o misiune civilă pacificatoare internațională ar avea un succes mai mare în situația în care actorii locali nu sunt interesați în rezolvarea problemelor. Așa că nu, nu sunt convinsă că o misiune civilă cu mandat internațional ar crea condiții mai bune, decât pacificatorii ruși. Dar asta nu înseamnă că mi-ar plăcea ca pacificatorii ruși să rămână. În 2001, pe când William Hill era șeful misiunii OSCE, se discuta despre o clauză conform căreia pacificatorii ar pleca până în 2016-2020. Pe atunci, părea că acest moment este atât de departe, dar acum este după colț. Regret că acest plan a eșuat, însă acest lucru arată cumva că o misiune civilă cu mandat internațional nu ar avea mai mult succes la soluționarea conflictului, decât pacificatorii ruși. Să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt nici în favoarea prezenței pacificatorilor ruși pentru totdeauna.”