La o privire grăbită, s-ar putea crede că problemele care au măcinat de atîta timp din interior Moldova și-au găsit nașul și leacul. În fond, trăim vremuri noi, moderne și libere. Fiind născute de o istorie plină de violență și întuneric, bolile arhaice ale Moldovei nu vor supraviețui în noul climat. Deși lucrează de 25 de ani, această ipoteză optimistă a produs prea multe dezamăgiri: Cursul dezordonat al vieții din Republica Moldova continuă, încă mai înverșunat. Cine e de vină?
Răspunsurile clasice sînt binecunoscute: Rusia, Uniunea Europeană, România și, bineînțeles, Moldova însăși, reprezentată de hulita ei clasă politică. Singura problemă a acestor răspunsuri automate e că sînt corecte. Suprapunerea lor nu face decît să ascundă mai bine problema de bază. Altfel spus, problema nu e atît absența îngerilor. Problema e că toate părțile, începînd cu Moldova, văd în Moldova ceva ce ar putea exista sau ar trebui să existe în viitor, fără să mai lase loc de viață Moldovei prezente și propriu-zise. Cele două campioane în materie sînt Rusia și Uniunea Europeană. Amîndouă lucrează la fel de departe de realitate și refuză să accepte realitatea locală, cu deosebirea că una trage spre viitorul de anticipație iar cealaltă spre viitorul trecut.
Mult pomenita racordare a Republicii Moldova la valorile europene are toate bunele intenții și pare soluția de aur. Însă nepotrivirea e prea mare. Uniunea Europeană visează la un stat ideal și s-a obișnuit să creadă că tot ce e neregulat, contradictoriu și confuz în Moldova își va da duhul cu bucurie, odată acoperit de pătura cuprinzătoare a valorilor, legilor și instituțiilor europene. Oricît ar fi de greu de recunoscut, această idee e greșită. Știm asta din nenumărate ocazii trecute în care exportul de democrație și civilizație n-a reușit tocmai pentru că a presupus că valorile se pot importa după un plan, cu termene și obiective atent stabilite. Ajutorul european e foarte important, dar poate schimba decisiv lucrurile doar dacă pune mijloace la dispoziția unei societăți cît de cît coerente. Moldova nu e așa ceva și, în consecință, intervenția UE produce, în ciuda bunelor intenții, efecte problematice. O pătură urbană și educată se identifică total cu Europa și trăiește frustrarea crescîndă a unui proiect nerealizat. În același timp, o pătură rurală și needucată își confirmă prejudecățile.
Rusia lucrează cu obiectivul unei Moldove recapturate. Formula dominației ruse duce în trecut. Rusia nu a dezvoltat și nu va dezvolta nici la ea acasă un sistem deschis, ci va masca în patriotism și demagogie regula veche a regimului de comandă. Efectul nu poate face decît rău Moldovei, pentru că ar muta o țară în alt timp, fără să se ocupe de ralitatea ei prezentă, altfel decît suprimînd-o.
România e în situația cea mai încurcată. Deși e, evident, sora mai mare, mai bogată și mai puternică, România nu are o politică propriu zisă față de Moldova, pentru că a uitat sau nu știe ce înseamnă Moldova ca parte a națiunii române. Evident, românii fac automat referința la limba și sîngele fraților moldoveni, dar asta e tot. Timpul a transformat toate aceste referințe într-o îndatorire de bun simț. Evident, rămîne adevărat că sîngele apă nu se face, dar asta nu înseamnă că grupa de sînge nu mai contează. Destinul Moldovei nu poate fi despărțit de România, dar lipsa abordării pragmatice știe să producă întîrzieri și distanțe. Astfel, mult discutata problemă a Unirii e concepută și la București și la Chișinău în termeni aproape iraționali. Totul e bine și frumos sub raport literar, artirtic și pășunist, dar toate aceste amăgiri nu sînt decît un fel de a ignora reguli neiertătoare în materie. Unirea a două state care aparțin aceleași națiuni e posibilă doar atunci cînd unul din state e un mare succes. Asta permite statului cu poziție tare să accepte grefa fără probleme majore. Nu e cazul României.
În sfîrșit, Moldova însăși ratează propria realitate pentru că nu are puterea să se considere ce e cu adevărat: un stat cu culturi, populații și interese interne diferite. Din acest motiv, românismul unora nu poate fi gîndit decît ca antirusism și invers. Ideea după care, de pildă, buni patrioți români pot gusta și respecta cultura rusă sau se pot alia cu rusofonii emancipați nu e luată în seamă.
În al doilea rînd, Moldova are handicapul unei involuții culturale și al unei degradări sociale masive. Oamenii nu sînt bine pregătiți sau sînt legați de un nivel de înțelegere limitat la deșeurile lăsate în urmă de URSS. Nu e vina lor și nu sînt singuri în această situație. România e, la rîndul ei, prost pregătită cultural, politic și social în raporturile cu lumea modernă. Însă cazul Moldovei e flagrant și prea puțin clar moldovenilor înșiși. Înapoierea nu e o rușine. E doar un handicap care poate fi depășit. Adevărat, naivitatea nu ajută și cine crede că lozincile sentimentale sau refugiul în tradiții de carton scutesc de efort se înșală.
Din miile de pagini care se pot scrie mai departe despre enorma complicație care e Moldova, ar merita reținut doar finalul. Pentru că e foarete simplu: soluționarea cazului moldovenesc nu va fi dată de Moldova ci de un viitor mare viraj al istoriei care va preschimba, iar, înfățișarea Europei de Est.