Mă ocup aici de un episod extrem de straniu din istoria comunismului mondial. Acum peste cinci decenii, mumia lui Stalin a fost expulzată din Mausoleul din Piața Roșie. S-a folosit ca argument o apariție a lui Lenin într-un vis. Visele au avut un rol decisiv în istoria mişcării revoluţionare ruse. Mai întâi, visele utopice ale Verei Pavlovna din romanul „Ce-i de făcut” de Cernîşevski, scris în 1862-1863, al cărui erou principal, Rahmetov, cel care dormea pe un pat cu cuie spre a-şi oţeli voinţa de luptă, a inspirat generaţii de neo-iacobini. Vera Pavlovna era o visătoare monomană, o posedată care, în cel de-al „Patrulea Vis”, își imagina societatea perfectă, „Palatul de Cristal”. Despre această carte, biograful lui Dostoievski, profesorul Joseph Frank, spunea că, mai mult decât „Das Kapital” al lui Marx, a oferit „dinamica emoțională care în final va duce la Revoluția Rusă”. Lenin nu se culca pe un pat cu cuie, dar ridica greutăți zilnic, asemeni lui Rahmetov. De la Serghei Neceaiev la Gheorghi Dimitrov și mai aproape de noi la Ernesto „Che” Guevara și Carlos Marighella, eroul lui Cernîşevski a inspirat comportamente fanatice, frenezii chiliastice și pasiuni nihiliste.
Your browser doesn’t support HTML5
Blog Vladimir Tismăneanu
Pe urmele precursorului întemniţat de ţar, Lenin a scris, în 1902, pamfletul „Ce-i de făcut?” în care exclamă: „Trebuie să visăm!". Au trecut anii, partidul de avangardă întemeiat de Lenin a organizat lovitura de stat din noiembrie (stil nou) 1917, a stat la putere până în decembrie 1991, când a avut loc prăbuşirea URSS. În urma unor acerbe lupte politice, Stalin a devenit succesorul lui Lenin şi a exacerbat teroarea, a transformat Gulagul într-una din instituţiile de bază ale sistemului ideocratic.
Comuniștii la mormîntul lui Josef Stalin în 2009
Stalin a murit în martie 1953, iar urmaşii săi, în frunte cu Gheorghi Malenkov şi Nikita Hruşciov, au decis să-i eternizeze memoria. Trupul despotului a fost îmbălsămat şi amplasat lângă mumia fondatorului bolşevismului în ceea ce s-a numit „Mausoleul Lenin-Stalin”. Veşnicia lui Stalin nu a durat însă decât opt ani întrucât în octombrie 1961, Congresul al XXII-lea al PCUS a decis să mute trupul neînsufleţit al tiranului din Mausoleu şi să-l înmormânteze lângă zidul Kremlinului. Pentru Hruşciov era vorba de o revanşă postumă definitivă în raport cu cel pe care îl venerase în timpul vieţii şi a cărui fantomă continua să bântuie mentalul colectiv. Răzbunarea personală se contopea cu exorcismul public. Hruşciov fusese umilit de Stalin în repetate rânduri. Nu poate fi negat nici elementul de şoc psihologic trăit de Hruşciov aflând despre amplitudinea inimaginabilă a Marii Terori (la care, trebuie spus, participase el însuşi). În plus, staliniştii obstinaţi din conducere încercaseră să-l răstoarne în iunie 1957. Îi reproşau intempestivului Nikita Sergheevici, mai presus de orice, faptul că în februarie 1956, la Congresul al XX-lea, distrusese mitul lui Stalin.
„Raportul Secret” al lui Hruşciov a fost, într-adevăr, unul din documentele politice fundamentale ale veacului trecut. Nu doar membrii „grupului fracţionist, antipartinic şi fără de principii" Molotov, Kalaganovici, Malenkov, Bulganin, Pervuhin, Saburov şi Şepilov „care li s-a alăturat” (aşa avea să rămână acesta în istorie, „Şepilov care li s-a alăturat”) se opuneau din răsputeri de-stalinizării, ci şi liderii unor partide comuniste aflate la putere ori în opoziţie (Mao Zedong, Gheorghiu-Dej, Antonín Novotný, Walter Ulbricht, Enver Hoxha, Dolores Ibárruri, Maurice Thorez). Se formase un front comun de rezistenţă împotriva liberalizării socialismului. Sigur, Mao vorbea prin megafonul albanez, Dej pretindea că susţine reformele, dar în fapt era vorba de boicotarea iniţiativelor legate de de-stalinizare.
Pentru a potenţa dramatismul momentului, Hruşciov a apelat la serviciile unei vechi bolşevice, Dora Abramovna Lazurkina (1884-1974), membră de partid din 1902, fostă deţinută, ani îndelungaţi, în Gulag. Veterana militantă Lazurkina a luat cuvântul şi a relatat că în anii deportării sale în lagărele staliniste, a păstrat mereu legătura cu Lenin: „Îl port întotdeauna pe Ilici în suflet, întotdeauna, tovarăşi, şi chiar în momentele cele mai dificile singurul lucru care m-a ajutat să rezist a fost că îl aveam pe Ilici în inimă, că mă puteam consulta cu el despre ceea ce trebuia să fac”. (Aplauze) „M-am consultat cu Ilici ieri. Era ca şi cum ar fi fost viu, stătea în faţa mea şi mi-a spus: 'Este neplăcut pentru mine să mă aflu lângă Stalin, cel care a dăunat atât de mult partidului'” (Aplauze furtunoase, îndelungate). Dorinţa lui Lenin, chiar dacă transmisă prin vis, era, evident, lege în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Materialismul istoric devenea materialism oniric. Realismul socialist se convertea în suprarealism politic, în spiritism dialectic. La propunerea lui Hruşciov, Congresul a adoptat în unanimitate (cum altfel?) „Hotărârea privind Mausoleul lui Vladimir Ilici Lenin”. Se stipula astfel că: „Mausoleul din Piaţa Roşie de lângă zidul Kremlinului, creat pentru a perpetua memoria lui Vladimir Ilici Lenin, nemuritorul întemeietor al Partidului Comunist şi al statului sovietic, conducătorul şi învăţătorul omenirii muncitoare, va fi cunoscut de-acum înainte drept 'Mausoleul lui Vladimir Ilici Lenin'”.
Cel adorat până în martie 1953 drept corifeul ştiinţei, titanul gândirii, cel mai mare strateg al tuturor timpurilor, prietenul copiilor, lingvistul genial, al patrulea clasic al marxismului (etc.), era expulzat din lăcaşul sacrosanct: „Se consideră nepotrivită menţinerea sarcofagului conţinând sicriul lui I. V. Stalin în Mausoleu, întrucât Stalin a comis serioase violări ale poruncilor lui Lenin, abuzuri de putere, represiuni în masă împotriva poporului sovietic, iar acţiunile sale din perioada cultului personalităţii fac imposibilă rămânerea sicriului cu trupul său în Mausoleul lui V. I. Lenin”. Coşmarul stalinist a fost învins, măcar simbolic, ca urmare a visului tovarăşei Lazurkina. Cu aprobarea lui Hruşciov, apărea în „Pravda” poemul dinamitard „Urmaşii lui Stalin” al tânărului scriitor Evgheni Evtuşenko. Tot cu acordul primului secretar al CC al PCUS era publicată, în 1962, în revista „Novâi Mir”, condusă de Aleksandr Tvardovski, capodopera lui Soljeniţîn „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, prima recunoaştere publică, într-o publicaţie oficială, a existenţei lagărelor de concentrare comuniste. Magnaţii PCUS pretindeau că susţin de-stalinizarea. Aleksandr Şelepin (poreclit „Şurik de fier”), şeful KGB-ului, a rostit la Congresul al XXII-lea unul dintre cele mai înflăcărate rechizitorii împotriva defunctului dictator. În realitate, se urzea de-acum complotul care avea să ducă la înlăturarea lui Hruşciov în octombrie 1964. Începea o nouă glaciaţiune care se termina abia în martie 1985, prin alegerea lui Mihail Gorbaciov la cârma PCUS. În noiembrie 1987, la a 70-a aniversare a loviturii de stat bolșevice definită mistificator drept „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, Gorbaciov denunța „crimele de neiertat și de neuitat ale stalinismului”.