La Europa Liberă la München
Există vesti pe care când le afli rămâi împietrit. Așa am primit anunțul privind maladia Regelui Mihai și decizia de retragere din viața publică. Se încheie acum un ciclu politic românesc. Să spun din capul locului că Regele Mihai este ultimul dintre conducătorii coaliției antifasciste care mai este în viață. De asemenea, trebuie accentuat rolul său în rezistența față de dictatul lui Vîșinski și al agenților sovietici ce-și ziceau PCR. În anii războiului, când țara era condusă de Ion Antonescu și clica sa fascistă, Regele Mihai și Regina-Mamă au făcut tot ce le stătea în puteri pentru a stăvili valul genocidar antisemit. Întreaga sa filosofie morală este opusul exclusivismului și al intoleranței.
Your browser doesn’t support HTML5
Blog Vladimir Tismăneanu
Pentru mine, la fel ca pentru atâția alții, Regele Mihai I înseamnă multe lucruri: povestirile din familie, minciunile din manualele oficiale, transmisiunile mesajelor de Anul Nou prin Radio Europa Liberă. L-am întâlnit cu câteva prilejuri, am stat îndelung de vorbă, prin 1988, aici, lângă Washington. Erau prezenți Andrei Brezianu de la Vocea Americii și Nestor Ratesh de la Europa Liberă. Am fost frapat de prospețimea și calmul judecăților sale politice, de absența oricărei urme de radicalism vindicativ. L-am revăzut apoi, după 1989, aici, în State, și la București. A fost prezent, pe 18 decembrie 2006, la sesiunea Parlamentului în care Traian Băsescu a prezentat concluziile Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. M-am întâlnit adeseori cu Principesa Margareta, inclusiv în casa Siminei Mezincescu. Au fost prezenți atunci Corneliu Coposu și Dan Grigore.
Fără nicio îndoială, Regele Mihai a jucat un rol decisiv în istoria acestei țări și a Europei. Prins într-un angrenaj infernal, a reușit să-și mențină neclintit angajamentul democratic, să salveze speranța celor care se întrebau dacă România mai are vreun viitor ca stat independent. A crezut în suveranitatea națională și în suveranitatea poporului. A fost constrâns să abdice de către un grup de gangsteri politici susținuți de armată și poliția secretă a imperiului roșu.
După 1990, noii politruci, recrutați dintre cei vechi, au proferat insulte la adresa Regelui Mihai. Nu doar în imunda fițuică România Mare, dar și în ziare feseniste precum Adevărul, Azi, și Dimineața, au apărut atacuri abominabile la adresa Regelui și familiei sale. Pentru Ion Iliescu și Petre Roman, a lovi în Rege era o probă de loialitate politică. Au fost destui cei dispuși să o facă.
A fost gonit dintr-o țară, care era și a lui, precum un infractor. Am scris atunci, în revista 22, un articol intitulat „Pălmuirea istoriei”. Îmi mențin integral poziția respectivă: Regele Mihai este o parte reală, semnificativă și demnă de respect a istoriei onoarei la români.
Din păcate, după ani, s-au rostit vorbe grele și de către un președinte care și-a asumat concluziile Raportului Final, inclusiv elogiul adus Regelui. Toate acestea nu au afectat, nu aveau cum să afecteze imaginea unui om politic corect, onest și vertical. Treptat, în anii din urmă, prezența Regelui a devenit tot mai crepusculară. Vârsta, politica de cabinet a anturajului, și-au spus cuvântul. Tactici greu de deslușit au dus la compromisuri suprinzătoare. Nu este aici și acum momentul să le discut.
Ideea monarhică este azi una mai degrabă nostalgică. Ceea ce nu înseamnă că este irelevantă. Va trebui ca, odată și odată, statul român să spună, prin vocea sa cea mai autorizată, că actul de la 30 decembrie a fost un viol istoric. Ce pot spune eu, acum, ca om care îl cunoaște personal pe Regele Mihai și îl prețuiește nespus de mult, este că-i doresc refacere grabnică și sănătate! Apune un soare. Să-i mulțumim pentru razele de lumină pe care ni le-a dăruit.