Portretul Anei Ahmatova în 1922 făcut de Kuzma Petrov-Vodkin
Ana Ahmatova, care s-a stins din viață în urmă cu 50 de ani, a fost unul din cei mai mari reprezentanți ai sensibilității poetice din toate timpurile. Predau studenților, în fiecare an, un seminar la Universitatea din Maryland pe tema ascensiunii și decăderii comunismului în secolul al XX-lea. Insist mereu asupra momentului tragic când, pe 14 august 1946, rezoluția Comitetului Central asupra revistelor Zvezda și Leningrad dezlănțuia ceea ce avea să fie cunoscut drept jdanovșcina. În istoria totalitarismului, această hotărâre, creionată de Jdanov și perfectată de însuși genialissimul generalissim, a fost echivalentul infamei expoziții Entartete Kunst (arta degenerată) inaugurată de Hitler la München în 1937.
Your browser doesn’t support HTML5
Blog Vladimir Tismăneanu
Rezoluția marca, fără nicio ambiguitate, sfârșitul relativei relaxări în domeniul cultural ce fusese permisă pe timpul războiului. Stalinismul trecea prin ceea ce putem numi o re-radicalizare. Emoții intime erau privite ca răzvrătire și nimeni nu dădea glas unor asemenea „deviații” lirice precum poeta Ana Ahmatova.
Secretarul Comitetului Central responsabil cu ideologia, Andrei Jdanov, s-a deplasat la fostul său fief, Leningrad, spre a ține unul din cele mai malițioase și devastatoare discursuri din istoria comunismului. Principalii ticăloși ce trebuiau expuși drept calomniatori antisovietici și dușmani de moarte ai viziunii partidului asupra frumosului, bucuriei și fericirii, au fost Ana Ahmatova și scriitorul satiric Mihail Zoșcenko. Lui Jdanov i-a făcut o imensă plăcere să înfiereze „erotismul, misticismul și indiferența politică” ale Ahmatovei și a mers până într-acolo încât să se întrebe dacă motivațiile Ahmatovei erau cele ale unei târfe sau ale unei călugărițe. Un vers scris de poetă înainte de Revoluția din octombrie a fost astfel desfigurat și transformat într-o insultă abjectă.
Văzută prin ochii lui... Modigliani
Există motive legitime pentru a crede că „părintele popoarelor” a adăugat acel pasaj anume în diatriba lui Jdanov. Acesta din urmă a murit în 1948. A existat și o luptă acerbă între facțiunea Jdanov și coteria Malenkov-Beria. Dar până și după moartea ideologului, hotărârea și discursul au rămas linia incontestabilă a partidului în domeniul literaturii și artelor în general.
Din acel moment încolo, până la moartea lui Stalin, cei doi scriitori stigmatizați au supraviețuit din traduceri și, în cazul Ahmatovei, prin poeme convenționale menite să asigure viața fiului său. Preamărindu-l pe Stalin a fost o cale de a-l salva pe Liova (Lev Gumiliov), care era deținut în Gulag. Printre alți poeți pe care i-a tradus în rusă, Ahmatova a ales două din vârfurile literaturii românești: Mihai Eminescu și Tudor Arghezi. Necruțătoarea hotărâre a fost finalmente abrogată sub Hrușciov. În 1965, la recomandarea lui Isaiah Berlin, Universitatea Oxford i-a acordat Anei Ahmatova un titlu doctoral onorific. Mihail Zoșcenko a murit în 1958, Ana Ahmatova s-a stins în martie 1966. Pe lângă titlul onorific dat de Oxford, a mai primit în 1965 prestigiosul premiu de poezie Etna Taormina. Poetul Iosif Brodski, în mai multe feluri urmașul său literar, a numit-o o muză îndurerată. A fost, într-adevăr, o mare muză a amărăciunii, jelaniei și tristeții infinite.