Născut la 22 aprilie 1916, Yehudi Menuhin, al cărui centenar este serbat pretutindeni în lume anul acesta - nu am nici o idee clară în ce fel la Chișinău și București! - a fost mai mult decît un muzician excepțional și unul dintre cei mai extraordinari maeștri ai viorii secolului al XX-lea. Menuhin a intrat în istorie și se distinge printre confrații săi ca o voce puternică și ca un exemplu de artist umanist angajat, vibrînd și reacționînd cu voce tare, fără teamă, la toate evenimentele ce o cereau ale vremurilor pe care le-a trăit.
Your browser doesn’t support HTML5
Cultură și politică: Centenar Yehudi Menuhin
Zamira, prima sa fiică, născută în 1939, în preajma declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, purta un nume compus, simbolic - „pentru pace” -, simbolic pentru militantismul intelectual, de multe ori utopic, al lui Menuhin. Pînă la revenirea păcii pe pămînt avea să treacă, însă, o veșnicie.
Între timp, așa cum o povestea el însuși în ultima ediție (1997) a memoriilor sale, „Călătorie neterminată”, avea să dea peste 500 de concerte în zona frontului pentru militarii americani și britanici, și pentru cele mai diverse societăți și organizații de ajutorare, începînd cu Crucea Roșie și Ajutorul de război rus.
German -- Wilhelm Furtwängler dirijînd un concert în februarie 1942 (Foto: German Federal Archive)
Nenumărate episoade ale cruciadei sale anti-hitleriste și apoi anti-războinice sînt inventariate în memorii și în numeroase studii ce i-au fost consacrate. Mare admirator al artei dirijorului Wilhelm Furtwängler, Menuhin refuza invitația acestuia, ce îi fusese adresată în 1933, după incendierea Reichstagului, ca și pianistului Arthur Schnabel și violonistului Bronislaw Huberman, de a apare ca solist împreună cu Filarmonica din Berlin. Furtwängler își încheia corespondența cu Menuhinii scriind: „este greșeala Dvs. dacă pe plan muzical lucrurile vor ajunge pe mîna cîinilor în Germania”...
Departe de a se dezice de muzica clasică germană, în 1937 Menuhin încerca să cînte în primă audiție redescoperitul Concert pentru vioară și orchestră de Schumann, a cărui partitură îi fusese trimisă de Editura Schott cu acordul ultimei fiice în viață a compozitorului, Eugenia. Cum își amintea ulterior: „guvernul nazist, evident îngrozit de ideea că un violonist american, și pe deasupra evreu, ar căpăta privilegiul de a aduce la cunoștința lumii o operă ce aparține patrimoniului german, a pretins că deține drepturile de autor și a amenințat cu procese pentru încălcarea proprietății artistice pe toți cei care ar încerca să ajute la o creație a sa în afara Germaniei și de către un artist de altă naționalitate decît germană.”
Yehudi Menuhin, cu George Enescu, Hepzibach Menuhin și Maurice Eisenberg în 1936 (Foto: The Menuhin Century/Warner)
În ciuda militantismului său, își amintea Menuhin, „nici o instituție americană nu a îndrăznit să-și ia riscul. Georg Kulenkampff a dat în primă audiție concertul cu Filarmonica din Berlin dirijată de Karl Böhm, înainte ca să o fac eu însumi la Carnegie Hall, cu acompaniament de pian, iar apoi cu orchestra dirijată de Vladimir Golschmann, în ajun de Crăciun, la Saint Louis. În săptămînile ce au urmat, am dat din nou concertul la Philadelphia cu Eugene Normandy, la New York cu George Enescu, și la Boston cu Serge Koussevitsky.”
Menuhin avea să fie prezent și să dea un concert la Opera redeschisă, imediat după eliberarea Parisului, în 1944, ca și la Antwerp și Bruxelles, iar în anul următor, în iunie 1945, era prezent și cînta la
Yehudi cu Dmitri Șostakovici în 1945 la Moscova (Foto: The Menuhin Century/Warner)
San Francisco, la deschiderea Conferinței Generale a Națiunilor Unite, la care avea să se semneze Carta ONU. Au urmat alte deplasări cu semnificație simbolică, și alte concerte, la Moscova, în noiembrie 1945 și, între alte capitale, la București.
Violonistul avea să fie și primul artist occidental ce revenea în Germania, imediat după război, prima sa vizită după debutul său la Berlin în 1929. În cursul călătoriei sale de zece zile, Menuhin a dat două concerte, cel dintîi pentru supraviețuitorii lagărului de concentrare nazist de la Bergen-Belsen, în nord-vestul Germaniei, iar al doilea pentru cei aflați în lagărul de persoane deplasate de la Bardowick, de lîngă Lüneburg.
Cu Benjamin Britten în 1945 (Foto: The Menuhin Century/Warner)
Menuhin realiza atunci atrocitățile petrecute în lagărele de concentrare, iar peste decenii, nota în amintiri: „Nu voi uita cît voi trăi acea după-amiază”. Printre cei care îl ascultau la Bergen-Belsen se afla și Anita Lasker, o tînără violoncelistă, ce făcuse parte din Orchestra de femei de la Auschwitz și care depunea mărturie într-o scrisoare trimisă mătușii ei: „A fost o seară frumoasă. Atît solistul cît și acompaniatorul - nu era altul decît compozitorul Benjamin Britten - au fost de o simplicitate a îmbrăcăminții ce friza aproape mizeria, ceea ce se potrivea perfect atmosferei locale. Nu e nevoie să spun că Menuhin a cîntat violonistic la perfecțiune. În ce-l privește pe acompaniator, pot spune doar că nu mi-am imaginat ceva mai minunat...”
Supraviețuitorilor unui lagăr de concentrare ce aveau să-l critice ulterior pentru a fi acceptat să dea concerte și pentru germani, Menuhin le declara: „Nu pot da vina pe nimeni pentru această amărăciune... Ați suferit prea mult. Și totuși vreau să spun simplu că nu vă puteți reclădi viețile pe suferințele voastre. Nu lăsați să se spună că am învățat numai lucrurile cele mai rele de la dușmanii noștri! Noi, evreii, nu cerșim; muncim! [...] Am venit în Germania să restaurez această imagine, să arăt cît de falsă a fost caricatura făcută de Hitler. De aceea sînt aici...”
Dacă stau bine să mă gîndesc cuvinte ce se pot transpune și pentru alte contexte politice și artistice astăzi...