Din Arhiva Europei Libere: George Enescu, „străinii haini și clica de refugiați”.

Printre documentele cele mai interesante din punct de vedere cultural și politic, aflate în arhiva postului de radio Europa Liberă, în păstrarea Open Society Archives de la Budapesta, deschisă de curînd cercetătorilor, se înscriu o serie de rapoarte ce s-ar putea constitui sub numele Dosarul George Enescu. Ele se referă, în majoritatea lor, la evenimente petrecute după 4 mai 1955, data dispariției compozitorului român, și la anul ce a urmat, pînă la mijlocul lui 1956.

Un raport datat primăvara anului 1956, alcătuit pe baza informației furnizate de un „tînăr student din București, Chiriac”, vorbea pe bună dreptate de „o altă fază în lupta dintre refugiați și Partidul Comunist Român pentru memoria lui Enescu, despre care România pretinde a fi unul de ai lor, în timp ce refugiații îl consideră un anti-comunist”.

„Lupta”, un adevărat război s-ar spune, al autorităților și Securității din România pentru a-l readuce pe Enescu, viu sau mort în țară, începuse de cîțiva ani și este documentată parțial în arhivele Securității, o parte din documentație fiind astăzi disponibilă grație unor studii apărute la București. Dar, studiile nu au reflectat decît o parte a realității și aceea în măsura în care Securitatea și-a devoalat doar parțial în documentele scrise acțiunile și, mai ales, eșecurile.

La 25 mai 1955, un document din arhiva Europei Libere semnala că, după moartea lui George Enescu: „comuniștii atît din România, cît și din Franța, se străduie să creeze o legendă potrivit căreia regretatul compozitor și muzician român nu ar fi luat niciodată o poziție fermă împotriva comunismului. Ziarele guvernului român și radioul menționează invariabil în acest sens că atitudinea lui pro-comunistă a fost ilustrată de faptul că Enescu a păstrat un pașaport al democrației populare pînă la moartea lui la 4 mai 1955. Adevărul este, însă, o cu totul altă chestiune.”

Și documentul continuă: „În 1949, legația comunistă română de la Paris i-a retras lui Enescu vechiul pașaport, care păstra încă emblema regală și i-a propus să-i elibereze unul nou, document comunist. Enescu a refuzat. În schimb, i-a cerut uneia din cei mai apropiați prieteni, Domnișoarei Lucia Mănescu - care a stat alături de el pînă și-a dat sfîrșitul - să-i obțină documente de călătorie (titre de voyage) franceze. Dra Mănescu a declarat reporterului că Prefectura de Poliție din Paris a eliberat acest document de călătorie și că Enescu l-a păstrat pînă la moarte.”

În paranteză fie spus, Enescu procedase identic ca și Clara Haskil, aflată în acel timp în Elveția.

Este astăzi știut că autoritățile române au încercat pur și simplu să repatrieze cu forța rămășițele pămîntești ale lui Enescu și că unul din principalii actori ai aventurii a fost Corneliu Bedițeanu, calificat de documentele din Arhiva Europei Libere drept „unul din agenții comuniști români însărcinați să-l convingă pe Enescu să se întoarcă în România”. Bedițeanu a fost de altfel expulzat de serviciul de securitate externă francez chiar în ziua următoare morții lui Enescu, după ce participase la tentativa de răpire a corpului acestuia în hotelul parizian Atala, în care compozitorul decedase.

La 17 mai, Bedițeanu se plîngea într-o scrisoare păstrată în documentația de la CNSAS, scrisă de la Basel, spunînd: „m-au expulzat din Franța și m-au expulzat imediat după ce ți-am vorbit la telefon, adică a doua zi... Să-ți spun acum o nemulțumire a mea asupra celor de la Legație care, prin prostia lor, m-au băgat la apă: ei trebuiau să ceară Ministerului de Interne o dezlegare ca să mă duc la ei de cîteva ori pentru interesele Maestrului și astfel [francezii] nu ar fi avut de obiectat nimic, fiindcă erau preveniți”.

Între timp, la București, academicianul Traian Săvulescu, sub cupola Academiei, condamna „străinii haini și clica de fugari care l-au amărât [pe Enescu] pînă în ultimele clipe”.

„Străinii haini și clica de fugari” erau reprezentați de Yehudi Menuhin și o serie întreagă de personalități ale vieții muzicale franceze - între care muzicologul de origine română Antoine Goléa, elev al lui Enescu, și prietenul acestuia Bernard Gavoty - toți membri ai unui „Comitet de Inițiativă”, care, în septembrie 1955, decidea să comande unui sculptor francez cunoscut un bust al compozitorului, pentru a-l inaugura la împlinirea unui an de la moartea sa.

Ceremonia s-a desfășurat în iunie 1956, la Ecole Normale de Musique, la Paris, așa cum se relatează într-un alt document inedit din Arhiva Europei Libere, despre care, din cîte știm, nu s-a vorbit în nici o lucrare despre Enescu publicată în România.

La ceremonie a vorbit Antoine Goléa, care l-a asemănat pe Enescu lui Béla Bartók: „ultimele zile ale acestui mare muzician au fost triste și el a murit în sărăcie, așa cum s-a întîmplat și cu un alt geniu muzical, Béla Bartók” - spunea muzicologul, pentru a fi contrazis cîteva minute mai tîrziu de către Yehudi Menuhin.

În alocuțiunea sa, cunoscutul violonist, „așezat sub bustul lui Enescu și extrem de emoționat”, a spus între altele: „Nu, nu este adevărat că a fost uitat și că a murit în sărăcie, nu s-a putut face mai mult pentru George Enescu pentru că el era de o mândrie extraordinară; el și-a avut socotelile sale cu Dumnezeu și nu cu oamenii”.

La împlinirea unui an de la moartea lui Enescu, la Paris sosea și o delegație importantă de muzicieni români (Mihail Jora, Alfred Mendelsohn, Alfred Alessandrescu, Constantin Silvestri, Ion Dumitrescu etc.), care avea „surpriza să găsească - se notează în alt document inedit in arhiva Europei Libere - „o splendidă coroană de trandafiri roșii și lalele roz, avînd un ruban mov și inscripția următoare: „IN MEMORIAM GEORGE ENESCU RADIO EUROPA LIBERĂ - VOCEA ROMÂNIEI LIBERE.”

Delegația română, conform relatării RFE, „foarte încurcată, a depus totuși cele trei coroane de flori purtînd inscripții..., a făcut mai multe fotografii, s-a recules în fața mormîntului si, după aproximativ un sfert de oră, a părăsit cimitirul”.

Una din fotografiile amintite, vădit retușată, foarte probabil de Securitate, a fost publicată fără explicații, din colecția sa de muzicologul Viorel Cosma. Fotografia nu înfățișează coroana de flori a Europei Libere și crucea Marucăi Enescu, iar inscripțiile de pe cele două coroane vizibile diferă de cele înregistrate de raportul de arhivă al Europei Libere. Așa se scrie istoria...