În memoria lui Marin Preda, plecat în lumea celor drepți cu 36 de ani în urmă

Dictatura comunistă a cultivat tipul infect prin toate mijloacele de care dispunea. Nimeni nu l-a descris mai bine decât Marin Preda într-un nemuritor eseu publicat în volumul „Imposibila întoarcere” (Curtea Veche/Jurnalul Național, 2010). Ceaușescu era un tip infect, a se vedea reacția sa la acțiunile disidente, la protestele anticomuniste, ori la discursul lui Constantin Pârvulescu de la Congresul al XII-lea. Tipul infect a dominat discursul anti-anticomunist al ultimilor ani (fie că venea și vine de la extrema dreaptă ori de la extrema stângă, de la canaliile bigote ori de la pedanții sofiști, înfrățiți sub semnul nostalgiei totalitare). Când Ion Iliescu acuza Comisia Prezidențială că a fost „un grup de scribălăi” se comporta ca un tip infect. La fel, când le mulțumea minerilor conduși de securiști pentru rolul lor în „salvarea democrației”. Tipul infect comite fraude semantice, minte fără să clipească.

Your browser doesn’t support HTML5

Blog Vladimir Tismăneanu

Când nu mai are soluții, tipul infect murdărește, spurcă, recurge la reacții de dihor. Tipul infect n-a murit pe 22 decembrie 1989. S-a transformat în vajnic luptător pentru „neam și țară”, jurnalist înfocat, patrihoț înverșunat. Scrie pe bloguri, este „hiper-civic”, își caută companie cotidiană unde poate. Și o găsește, mai ales în zonele cu mult rumeguș securist.

Tipul infect vede dușmani pretutindeni, comploturi malefice urzite de inamici din timpuri imemoriale. Este xenofob prin instinct, prin viscere, prin emoții și prin ideologie. Este grandoman, grafoman și grandilocvent. Tipul infect își scrie numele cu cinci de „r”, doar-doar va convinge pe cineva că este super-român (ce ne facem cu rudele de peste mări și țări?). Tipul infect inventează, născocește, fabulează, delirează, atacă imund. Îl mai țineți minte pe Vadim în Parlament, pe 18 decembrie 2006?

Iată concluzia eseului lui Marin Preda:

„… Era o luptă de copii, pe un câmp plin de verdeață, idilic. Dar de-atunci mi-a rămas un reflex: nu mai pot intra într-o luptă în care adversarul, la un moment dat, începe să dea semne că inventivitatea lui în a ocoli înfrângerea nu va ocoli nici maimuțăreala și, în ultimă instanță (chiar dacă nu în aer, ci pe hârtie!), nici crearea unei atmosfere pestilențiale”.