Foşti deportaţi, rudele acestora şi demnitari au comemorat astăzi, la Chișinău, cel de-al doilea val de deportări staliniste, din 1949. Datele cu care operează istoricii arată că peste 11 mii de familii din RSSM Moldovenească de atunci au fost duse în regiuni îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Un reportaj realizat la Monumentul victimelor deportărilor regimului comunist.
Your browser doesn’t support HTML5
În actualitatea imediată a zilei cu Diana Răileanu
Europa Liberă: Am văzut că aţi pus o fotografie lângă acest Monument. A cui e?”
Lidia Grosu: „Mămica şi toţii copiii care ne-au deportat. Eu sunt născută acolo. Sunt cea din braţele mamei.”
Europa Liberă: Unu, doi, trei, patru – cinci copii?
Lidia Grosu: „Da, doar că după acești ani părinţii nu au mai avut zâmbet pe faţă…”
Smerită și cu o lumânare în mână – așa am surprins-o pe Lidia Grosu în scuarul gării Chișinău. Ținea în mână o fotografie a familiei sale. Mai târziu am aflat ca a fost făcută într-un sat din depărtata Siberie. Mai exact, în cătunul Lesnaia, din regiunea Tiumen, acolo unde s-a născut și Lidia. Avea cinci ani când familia a fost lăsată să revină acasă, în Moldova, la câțiva ani după moartea lui Stalin. De fiecare dată când își revede frații și surorile, deapănă amintiri din acele vremuri. Sora cea mai mare, spune Lidia Grosu, este cea mai afectată de deportări:
Lidia Grosu: „Când începe să povestească numai plânge. De la 11 ani a lucrat la Calea Ferată din Tiumen. Mai nu a fost înnecată de nişte băietani. Spuneau că noi suntem duşmani. Tăticu, înainte de a deceda, a scris un jurnal în care ne-a povestit tot ce i s-a întâmplat.”
Europa Liberă: Cât de des îl răsfoiţi?
Lidia Grosu: „În toată ziua mă uit în acest jurnal. El a scris: „Foaie verde-foaie lată/ Viaţa mea tare-i supărată”. Oamenii deştepţi au fost duşi. Cum să uităm aşa ceva? Copiii trebuie să ştie ce-a fost. Ce s-a întâmplat…”
Ziua comemorării deportărilor staliniste
În timp ce Lidia Grosu depăna amintiri din îndepărtata Siberie, s-a apropiat de noi octogenarul Mihail Damaschin. I-au dat ochii în lacrimi când a auzit de localitatea Lesnaia. Tocmai acolo și-a petrecut și el și-a petrecut copilăria. În 1949 avea 11 ani:
Mihail Damaschin: „Familia a fost toată deportată. Unul din frați avea atunci un an, iar altul un an şi jumătate. Închipuiţi-vă, o mamă cu doi copii în braţie, într-un vagon de vite, fără apă şi hrănită cu peşte sărat. Toate acestea le-au scurtat viaţa…”
Europa Liberă: Dle Damaschin, conducerea statelor lumii, ce lecţie trebuie să tragă de pe urma acelor evenimente, astfel încât acestea să nu se mai repete?
Mihail Damaschin: „Astăzi au rămas foarte puţini din cei care au fost deportaţi. Restul sunt copii, nepoţi, ei povestesc la cei din jur ce colaps a fost, ce nenorocire a fost pentru familii. Tot poporul nostru chiar şi în Sibiera a rezistat, oamenii s-au făcut gospodari, au ridicat economia Rusiei, chiar dacă azi Federaţia Rusă nu vrea să recunoască acest lucru. Ei au făcut multe pentru poporul rus, mă rog, nu toţi sunt răi, printre ei sunt şi oameni buni, deştepţi, dar atunci conducerea ţării ruse nu s-a socotit cu alte popoare şi a vrut să le nimicească”.
Spre deosebire de anii trecuți, când la Monumentul victimelor deportărilor regimului comunist se adunau doar foști deportați și rudele lor, astăzi, un grup de tineri a organizat un miting în memoria celor duși în Siberia, Kazahstan și extremul Orient. Tinerii țineau în mâni fotografii ale deportaților. Nu întâmplător, spune reprezentantul Mișcării civice „Tinerii Moldovei”, Vitalie Prisăcari:
Rusia, 9 mai 2016, „Detașamentul nemuritorilor”
Vitalie Prisăcari „La 9 mai, când tabăra care sărbătoreşte eliberarea noastră, adică momentul când, de fapt, au venit şi ne-au ocupat ruşii, ei ies cu pozele bunicilor care au luptat în război. Acum, ca răspuns lor, am ieşit şi noi cu pozele bunicilor noştri, care au fost deportaţi şi ucişi în Gulagurile ruşilor, reamintindu-le ce a însemnat ceea ce ei numesc eliberare şi ceea ce noi numim ocupaţie şi calvar.
Omul care nu-şi cunoaşte istoria nu are nici un viitor, iar a spune că trebuie să uităm de tot ceea ce s-a întâmplat şi să pornim de la o filă nouă nu are nicio logică. Nu există stat în lume care să nu-şi cunoască istoria, iar tot ce s-a întâmplat în timpul comunismului, în toate statele post-comuniste din Europa de Est şi Uniunea Sovietică este reevaluat astăzi, toate pentru a încerca să îndrepte aceste greşeli ale istoriei ca să nu se mai repete.”
Populația Moldovei a trecut prin trei mari valuri de deportări: în iunie 1941, iulie 1949 și aprilie 1951, în urma cărora au avut de suferit peste 58 de mii de oameni. Istoricii înclină să creadă că numărul victimelor este mult mai mare.