Profesorul britanic Orlando Figes este autorul unor cărți excelente de istorie a Rusiei, inclusiv superba Natasha’s Dance. A scris despre ororile colectivizării, despre strategiile salvării individului în condițiile terorii generalizate. Amintesc aici remarcabilul volum The Whisperers, una din cele mai importante cărți despre anii stalinismului dezlănțuit. Am citit un volum bazat pe corespondența purtată vreme de peste opt ani între doi foști colegi, înainte de război, la Facultatea de Fizică a Universității din Moscova. Erau colegi de grupă, s-a născut între ei o iubire ce avea să străpungă zidul totalitar menit să distrugă sentimentele umane. Este o carte adevărată, profundă și emoționantă, o contribuție esențială la recuperarea dimensiunii subiective a istoriei acelor ani. Titlul cărții, apărută în ediție americană la Metropolitan Books în 2012, este un vers dintr-un poem al Annei Ahmatova: Just send me word…
Your browser doesn’t support HTML5
Recomandare de lectură: Despre speranță, dragoste și supraviețuire în Gulag
El, Lev Mișcenko, mobilizat în iunie 1941 după atacul german, a ajuns prizonier, a trecut prin lagărele naziste, a evadat, s-a reîntors în patrie și a fost condamnat pentru trădare și spionaj. Ea, Svetlana, a trăit evacuarea, foametea, a pierdut rude apropiate în război și a așteptat. Există un celebru poem de Konstantin Simonov despre iubitele care așteptau necontenit, chiar atunci când plângeau pe grind galbenele ploi. Figes se ocupă de destinul literar și politic al lui Simonov în The Whisperers.
Lev a fost deportat, a devenit zek (deținut în lagărele sovietice, asemeni haftling-ului din cele naziste), în zona arctică, la Peciora. Svetlana a lucrat la un institut de cercetări legate de cauciuc (era fiica unui mare specialist în acel domeniu). În chip miraculos, au ajuns să-și scrie. Nu voi povesti aici care au fost tacticile de o imensă inventivitate pentru a putea comunica. Svetlana l-a vizitat, în pofida distanței imense și a nenumăratelor opreliști. Ea ducea de fapt două vieți: cea oficială, de la Moscova, unde era cercetătoare și o loială membră a colectivului, chiar membră de partid. A doua viață, cea reală, era în scrisori, în puținele vizite, în pachetele trimise. Vorbim aici de peste 1.500 de scrisori, cel mai larg fond de acest gen existent la ora actuală. Ele se găsesc în arhiva Asociației Memorial din Moscova.
Orlando Figes le-a descoperit, le-a citit cu atenție, i-a contactat pe Lev și pe Sveta, a făcut cu ei interviuri adâncite, a publicat acest volum extraordinar. Eu unul am citit cartea pe nerăsuflate, m-am identificat cu personajele, am aflat enorm despre lumea din lagăre și despre aceea din exterior. Destinul Svetei poate fi comparat cu acela al prințeselor Maria Volkonskaia și Ekaterina Trubețkaia, soțiile a doi eroi decembriști, imortalizate în poemul lui Nekrasov Femeile ruse.
Nu este nimic fals, nimic artificial în corespondența dintre acești autentici exponenți a tot ce a avut mai nobil spiritul intelighenției ruse. Lev nu a fost Osip Mandelștam, un poet genial. Sveta nu a fost Nadejda Mandelștam, marea mărturisitoare, dar biografiile lor aparțin aceluiași spațiu al demnității agresate. Vorbesc aici despre o noblețe modestă, durabilă și demnă. Într-o scrisoare din martie 1952, Lev îi mărturisește Svetei prețuirea sa nețărmurită pentu femeile pe care le-a întâlnit în viață: „Au fost atât de multe femei în viața mea ale căror calități le admir încât niciun fel de exemple negative, întâlnite direct ori relatate, nu mi-ar putea schimba opinia.” (p. 229)
Prima scrisoare a fost trimisă de Lev mătușii sale din Moscova, voind să afle dacă Sveta mai trăiește (nu avuseseră niciun fel de comunicare în anii războiului). O ruga să evite a o alerta, în caz că este în viață. Nu voia să-i facă rău prin relațiile cu un „ciumat”. De îndată ce a aflat că Lev trăiește, Sveta i-a scris. Nicio secundă nu a acceptat ideea absurdă că ar fi trădat. Citez din Orlando Figes: „Asemeni a milioane de alți cetățeni sovietici, Sveta a tărit într-o lume duală a convingerii și dubiului. În viața ei publică era funcționară a sistemului sovietic; cercetarea ei asupra producției de anvelope era necesară complexului militar industrial, unul care se baza, de asemenea, și pe exploatarea prizonierilor precum Lev. Dar în viața ei privată, emoțional, ea s-a indentificat complet cu acești prizonieri și a încercat să le aline suferința prin trimiterea de bani, mâncare și medicamente”. (p. 219)