O capodoperă cu efect întârziat, romanul ungurului Sandor Marai (1900-1989), Lumânările ard până la capăt, Curtea veche, 2011. Publicat iniţial în 1942, pe timp de război, a trebuit să treacă jumătate de secol ca să „detoneze” în lumea întreagă: în 1997, primul în topul vânzărilor din Italia; ecranizat în 2006; pus în scenă la Duke of York’s Theatre din Londra etc., etc.
Să scrii un roman al triunghiului amoros cum ai demonstra teorema lui Pitagora, asta da măiestrie! O prietenie asimetrică – „Dar pentru că se iubeau, fiecare îi ierta celuilalt păcatul originar: Konrad, averea prietenului său, fiul ofiţerului de gardă, sărăcia lui Konrad” – este întreruptă brusc, nici nu „acolo, în pădure, la locul de pândă (…) când ţi-ai pus puşca pe umăr şi ai aţintit-o asupra mea, ca să mă ucizi”, ci a doua zi după vânătoare, când aflând despre dispariţia subită a lui Konrad, Henrik se duce pentru prima oară la gazda acestuia, iar acolo dă de soţia sa Krisztina – şi ea venită să-l caute… pe prietenul soţului său sau pe amantul ei? iată-ntrebarea: „Pentru că şi ea a fost puternică, în felul ei specific, de femeie, şi pe ea au jignit-o cei pe care i-a iubit; unul dintre ei, prin faptul că a fugit din faţa unei pasiuni, că n-a fost în stare să ardă într-o îngemănare despre care ştia că-i fatală; celălalt, prin faptul că a aflat adevărul, a aşteptat şi nu i-a mai vorbit niciodată”.
Stând pentru ultima oară faţă-n faţă, după „patruzeci şi unu de ani cât fuseseră despărţiţi”, cei doi „s-au pregătit pentru această clipă ca pentru un duel”, iar după ce primul îşi descarcă sufletul (ultimul se va eschiva s-o facă), adevărul li se arată în toată cruzimea: „Noi doi am supravieţuit acestei femei. (…) ea a murit pentru că noi doi, bărbaţii cărora le aparţinuse, (…) am fugit de ea, am trădat-o prin supravieţuirea noastră”.
Adevăr grăieşte revista Der Spiegel: „O carte desăvârşită, o capodoperă”.
18 iulie ’16