Prima dovadă e referința tot mai frecventă la temeiuri care ar avea întîietate față de ordinea dată de legile votate în Parlament de parlamentarii votați de alegători, adică de sistemul generat de democrație. Un număr mare de temeiuri socotite mai presus decît legea vine din așa numita politică a identității. Mai clar, e vorba de politica bazată pe identitaea etnică, lingvistică, rasială sau sexuală a unei persoane sau grup de persoane. Așa de pildă, împrejurarea în care un grup e de rasă africană sau de orientare homosexuală a ajuns să fie considerată suficientă pentru un statut aparte care bate sau adaugă la prevederile legale.
A doua sursă în tentativa de corecție a democrației e așa numita politică victimară. Asta înseamnă că un curent viguros de gîndire și presiune mediatică și politică stabilește grup după grup de victime: ale opresiunii trecute, ale discriminării etnice, lingvistice și sexuale, ale asistenței sociale. Laolaltă cu politica identitară, politica victimară tindă să impună un număr crescînd de drepturi speciale care sînt dfierite și, deobicei, superioare drepturilor comune asigurate, într-o democrație, prin lege și prin egalitatea în fața legii. Așa apar practici care scutesc de regimul legal grupuri defavorizate transformate în grupuri favorizate: întîietatea la educație, servicii de asistență socială, un statut juridic separat în fața unei instanțe de judecată și, chiar, restrîngerea dreptului la liberă exprimare pe teme care ar putea afecta imaginea acestor grupuri.
Însă marea furnizoare de dubii și contestații la modelul clasic al democrației e politica inspirată de monopolul progresului. E vorba de un curent politic prezent și la dreapta și (întotdeauna) la stînga și în formele de activism din afara sistemului politic. Ideea centrală e un decret prin care cutare forță sau organizație se autoinvestește în rolul de purtător și cunoscător unic al progresului. Tocmai din acest motiv, asemenea grupuri susțin că nu pot fi limitate sau blocate de mecanisme vechi, printre care și democrația. Una din întruchipările cele mai frecvente ale acestui curent e așa numita justiție socială, alta e egalitatea de șanse, o alta e solidaritatea automată cu orice cauză identificată de progresiști. Aici, domnia moralei și a presiunii morale, adică sindromul facerii de bine, mătură orice reținere sau limită fixată de lege și democrație.
Tipic pentru mișcările care folosesc monopolul progresului e argumentul auzit în Marea Britanie, unde rezultatul referendumului a fost respins în numele ideii după care britanicii nu trebuie să se lipsească de binele suprem și nu au de ce să se lase tîrîți înapoi de o populație care nu înțelege încotro merge istoria. Pentru susținătorii acestor argumente, democrația nu mai poate da singură răspunsuri și e o formă depășită de vremurile noi ale tehnologiei și puterii personale a cetățeanului/consumator de servicii. Democrația e riscantă tocmai pentru că bagă în seamă oameni care nu înțeleg ce e progresul. Semnificativ, partizanii acestor idei sînt și partizanii politicii de stradă, ai manifestațiilor și campaniilor mutate în spațiul pe net sau în artă și sport. Spațiul democratic e denunțat pentru rigiditate, iar clasa politică e tot timpul și fără excepție coruptă. Politica însăși e strîmtă și interesată. Faptul că și politica dictată de monopolul progresului e tot interesată și ține de voința unei minorități nu pare să intereseze. Pînă la urmă pariul acestui tip de politică e arbitrar și abuziv. E afirmația după care un grup e deasupra tuturor și, prin urmare, are dreptul să conducă, adică să îi conducă și pe ceilalți, în numele binelui și fără consimțămînt. Referendumul din Marea Britanie a decis desprinderea de UE. Același referendum a decis sau a arătat că mulți sînt gata să decidă și desprinderea de formele democratice de conducere ale societății.